CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Adrian Lițu         Ediţia nr. 2159 din 28 noiembrie 2016        Toate Articolele Autorului

XXIV. ECOU RĂTĂCIT
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A sărit ca împins de un puternic resort, cel al instinctului. Ştie că Mitru se află în camera alăturată. În casă nu mai este nimeni altcineva. Într-o astfel de stare, fracţiunile de secundă pot deveni minute, datorită trăirii intense, numai într-o astfel de stare poţi să acţionezi „într-o clipită. A deschis ușile strigând „cutremur !... fără ca măcar să- și dea seama ce strigă, fără ca măcar să-i treacă prin minte, vreodată, până acum, că va avea de-a face cu aşa ceva. Reacţia Mitrului a fost şi mai rapidă. El unul mai fusese încercat în patruzeci.  
Odată ajunşi în pragul casei nu au mai pot face niciun pas, nici înainte şi nici înapoi. Albert are, la început, senzaţia că încearcă să-şi menţină echilibrul având picioarele pe marginile unei copăi năstruşnice. Senzaţia este de câteva momente.  
Pare, apoi, că pământul nu vrea să-i mai rabde. Nici cerul nu este mai prejos. Totul este luminat ca în plină zi, vuietul este de-a dreptul înfricoşător până ce totul se potoleşte şi mijirea nopţii revine, nu înainte de a se petrece ceva straniu : un vaier venind ca de pretutindeni se aude...  
- Mă duc! Mă duc să văd ce s-a întâmplat...  
  
- Unde te duci ?  
  
- Acolo !  
  
- Acolo unde ?  
  
- Găsesc eu !  
  
Mitru nu mai insistă. Ştie că, oricum, Albert va face tot ce crede el de cuviinţă.  
Pe măsură ce se îndepărtează de casă Albert află încotro trebuie să se îndrepte. „A căzut OD16 ! Blocul. Blocul din cartierul Militari!. Informaţia o capătă fracţionat. Oamenii şoptesc repezit, cu teamă să nu stârnească din nou mânia cerului şi, mai ales, a pământului.  
*  
Trei benzi de circulaţie de pe bulevardul Armata Poporului cât şi cele două căi de rulare a tramvaielor sunt blocate complet de dărâmături. În mintea lui Albert îi răsună, în mod repetat, acel vaier auzit mai devreme din pragul casei lui încrâncenându-l. Îşi dă seama că între dărâmături sunt trupuri şi suflete zdrobite.  
Locatarii blocului frânt, prăbuşit nefiresc, cei care au reuşit să iasă la timp dintre aşa numiţii „pereţi din beton armat sunt de partea cealaltă, aflaţi în stare de şoc.  
Dintre trecătorii speriaţi câţiva se apropie şi chiar se strecoară printre resturile de planşee de beton, atât cât se poate, fără să zăbovească prea mult.  
Teama că o eventuală replică îi poate surprinde acolo îi îndepărtează, oricât de puternică este dorinţa de a da, cât de cât, o mână de ajutor. Doi-trei dintre aceştia, ignorând pericolul, s-au strecurat pe sub dărâmături cu sentimentul că cei mai puţin loviţi de soartă au datoria să sară în ajurorul aproapelui aflat în impas. Cei care au avut doar curiozitatea să privească nu zăbovesc prea mult. Nu doar fiindcă le-ar fi teamă.  
Spaţiul este mult prea strâmt, nu pot fi de folos cu nimic. La ieşire toţi sunt marcaţi de cele văzute sau doar aflate : „este, acolo, o femeie prinsă sub dărâmături ! Se străduiesc să o scoată !. Unii nu au avut curajul să privească. Dincolo de aceste spuse Albert percepe alt mesaj : „dacă este cineva în stare să facă mai mult, să o facă !. Are credinţa că ar putea da o mână de ajutor după evaluarea situaţiei.  
Îşi face loc în spaţiul strâmt. O lanternă pălpâie chinuit, dând să se stingă. Abia după ce se obişnuieşte cu lumina slabă Albert desluşeşte figurile a trei tineri. Doar doi dintre ei au, cât de cât, spaţiul necesar să scormonescă molozul şi să-l înlăture. Al treilea nu poate decât să-i susţină încurajându-i, aşteptând să trecă în locul celui care va obosi mai întâi. Cât despre femeie, nici nu poate să-i desluşească trăsăturile. Nu poate să reţină de pe chipul ei decât desnădejdea, spaima rămasă încă din momentele în care pământul s-a zguduit, imploarea, în amestec cu speranţa că va fi eliberată din acea capcană : „tăiaţi-mi piciorul, numai scoateţi-mă de aici !.  
Între cei doi, înainte ca lumina lanternei să-şi arate ultima pâlpâire, Albert apucă să zărescă o sclipire metalică. A bănuit ce poate fi şi prima reacţie a fost să-şi facă loc, hotărât : „daţi-vă la o parte !. Au făcut-o instantaneu. A căutat şi a găsit un set se tacâmuri. În lipsa altor unelte sunt mai mult decât binevenite. Şi-a câştigat locul în prima linie şi nu mai contează efortul depus.  
Orice pietricică îndepărtată măreşte şansele de salvare a femeii. Au nevoie doar de un locşor să poată ridica restul de placă de beton. Încetul cu încetul se întrezăreşte posibilitatea ridicării ei. Nici că se gândesc că totul, la o eventuală replică a cutremurului, s-ar putea prăbuşi peste ei toţi.  
Foarte probabi că cei de afară se roagă pentru ei, pentru biata femeie şi pentru câţi or mai fi în această situaţie. Dar nu numai că se roagă. Ştiu că ei au nevoie de lumină şi decum apare cineva cu o lanternă îl rogă să-i ajute.  
Noul sosit este medic, nici nu mai contează că este generalist, anestezist, ortoped sau de orice altă specialitate. În această situaţie prezenţa unui medic este echivalentă cu pezenţa unui înger. Femeia, pe deplin conştientă, insistă să-i fie tăiat piciorul ignorând spusele tinerilor ; nu mai au mult şi vor reuşi !. Au capătat noi puteri, acum când se întrevede reuşita. Se opintesc din răsputeri şi ... reuşesc !  
Au tras-o pe femeie cu mare grijă. Piciorul care fusese prins îi este retezat ceva mai sus de gambă. Praful de tencuială şi de zugrăveală stârnit până atunci, fără preget, îi oprise hemoragia.  
Atâtă vreme cât fusese captivă, femeia rămasă trează, conştientă, îi rugase pe tineri, din când în când : „tăiaţi-mi piciorul, numai scoateţi-mă de aici !.  
Prezenţa medicului, faptul că este eliberată, îi crează o altă opţiune : „şi piciorul, piciorul, va fi salvat ?. Este întrebarea adresată medicului care o asigură că, de acum, totul va fi bine. „Sigur, sigur că da ! îi răspunde acesta, după care femeia, cade în leşin, pierzându-şi cunoştinţa. O scot în grabă. Contrariat, Albert are timp să-l întrebe pe medic : „chiar este posibil ? ... . „ Nu !...este răspunsul medicului. Se abţine să nu strige la medic „atunci, de ce aţi minţit-o ?! de ce ? de ce ?.... În scurt timp are certitudinea, că într-adevăr, aşa şi trebuie procedat.  
*  
Îi trece prin minte că între dărâmăturile blocului devenit ruină ar mai putea exista oameni care au nevoie de ajutor. I-a rămas o lanternă. Nu ştie cum a primit-o şi nici nu are cui s-o restituie.  
Se strecoară cum poate nevoit fiind să urce, ajungând la o ferestră la nivelul etajului trei. Nu mai poate continua, ar trebui să se întoarcă dar întrevede o altă cale. Se află pe partea opusă fostei faţade a blocului, în interior.  
Pereţii sunt înclinaţi spre stradă, nu mult, iar cei de deasupra nu mai există, sunt prăbuşiţi spre partea cealaltă. Pe exterior există o crăpătură configurând ceva asemănător unui mic pervaz.  
Trece de partea cealaltă deplasându-se apoi, cu mare grijă, până la următoarea fereastră de ale cărei margini se poate sprijini relativ confortabil.  
Jos sunt oameni. Nu de ei este interesat Albert ci de eventualii supravieţuitori dinăuntru. Priveşte spre interior, zăreşte mobila aproape intactă şi rămâne surprins părându-i-se că a intrat într-o poveste, ceva de genul „Alice în ţara nenorocirilor . Mobila văzută este nefiresc de jos. Capătă o senzaţie de ameţeală din care îşi revine datorită agitaţiei de jos. Cei de acolo se tot străduiesc să-i atragă atenţia. Le face semn că le-a înţeles agitaţia şi vociferările.  
- Ce vezi acolo ?!...  
  
Le-ar spune că s-au scrântit la cap, că doar nu pentru asta s-a căţărat el acolo dar se rezumă la a-i ignora, încercând să găsească o cale spre a coborâ dincolo. Nu-i trece prin minte că este luat drept prăduitor. O femeie din grup insistă până la paradox strigănd :  
- Este apartamentul meu ! Acolo este apartamentul meu !...  
  
Înainte să plece de acasă, de la casa lui, constatase că toate lucrurile sunt la locul lor, ba chiar şi vinul, pus în pahar ceva mai devreme, sorbit de Mitru după, rămăsese la locul lui oricât fusese agitat. Simte compasiune faţă de biata femeie. Acea mobilă, aproape intactă, este aproape imposibil de scos în afară iar de locuit acolo, nici măcar un nebun nu o poate crede. La cererea ei îi descrie mobila, starea şi culoarea ei aducându-i o bucurie pe care, el unul, nu o poate împărtăşi.  
Terminând, Albert se apleacă peste pervaz căutând, din priviri, puncte de sprijin pentru a putea coborâ. Odată înţeleasă intenţia lui, în mintea femeii, locul bucuriei îl ia panica :  
- Nu intra acolo ! Nu ai ce căuta ! Nu...  
  
Îşi dă seama, abia acum, după reacţia femeii, de felul cum este judecat. O trimite la origini, în gând, ba chiar o îndeasă cu de-a sila, cu toată forţa mâniei care l-a cuprins şi renunţă.  
Apucă să zărească, de partea cealată, hăt jos, trei siluete în căutare. Gândeşte că ar putea fi cei trei, de mai dinainte sau alţii asemenea lor căci nu par a fi preocupaţi să scotocească şi chiar de-ar fi scotocitori nici că i-ar părea rău, ba parcă chiar s-ar bucura de paguba femeii.  
Dacă nu ar fi starea în care se află, ar putea constata că întodeauna există oameni preocupaţi de oameni, în minoritate absolută, şi o majoritate absolută, oameni care îi judecă pe oameni indiferent cum ; oameni convinşi că puterea judecăţii lor este mai presus decât orice pe lume şi chiar dincolo de ea. Se întoarce, în stradă, pe calea de acum ştiută.  
*  
Constată, cu surpridere, că mijloacele de transport circulă în oraş fără să se fi retras la depouri sau garaje ba chiar, compostarea biletelor ori verificarea existenţei legitimaţiilor de călătorie nu mai interesează pe nimeni. Se află aşadar, din nou, în mijlocul oamenilor. Dacă aici, la OD16, s-a simţit de prisos, găseşte cu cale să se intereseze de starea căminelor studenţeşti unde sunt cazaţi colegii lui.  
Odată ajuns la capătul de linie al autobuzului, la Sala Palatului, se îndreaptă spre Piaţa Amzei prin Calea Victoriei.  
Faţă de blocul din cartierul Militari, blocul de la „Casata a avut o prăbuşire elegantă. Iniţial îl irită comparaţia ce i-a venit în minte. Imaginile blocurilor de beton, desprinse din blocul de locuinţe, prăbuşite peste oameni aflaţi pe trotuar, prăbuşite peste oameni aflaţi în mijloace de transport, prăbuşite peste locatarii surprinşi înăuntru, imaginile aşchiilor ascuţite, îndreptate în orice direcţie, desprinse prin încovoiere din lemnăria uşilor şi a ferestrelor, aşchii ce ar fi putut străpunge un trup omenesc asemenea armelor primitive îi schimbă starea de iritare într-una de coşmar.  
Nici că mai încearcă să se apropie de acest bloc, să caute eventuali supravieţuitori. Ştie pre bine că ar putea fi luat drept prădător. Cele văzute mai încolo, pe Calea Victoriei, la magazinul de blănuri „Vidra îi întăresc credinţa că a făcut alegerea corectă.  
Dincolo de vitrina rămasă fără geamuri forfotesc umbre întunecate cărând în grabă, pe scări, tot ce pot lua. Ăştia, chiar că nu ar refuza o mână de ajutor. Nici că se gândeşte să le-o ofere. Caută cu privirea în susul şi în josul arterei. Pare pustie. Cei câţiva oameni, pustiiţi sufleteşte, accentuează singurătatea. Doar cei dinăuntrul magazinului sunt alfel, sunt cuprinşi de un spirit întreprinzător. Sunt oameni care stau la baza progresului omenirii.  
*  
Autorităţile, salvatorii oficiali, aşteaptă întoarcerea lui Ceauşescu în ţară pentru a putea acţiona. Abia începând cu dimineaţa de după cutremur organizare va fi, numai şi numai după cum va fi prezentată, exemplară. Cei care, acum ori ceva mai devreme, au acţionat şi acţionează de capul lor încercând să salveze vieţi omeneşti vor fi încorporaţi unui anume grup „al ״ strângătorilor ״ şi hoţilor a cărei reacţie, a fost mai rapidă decât a forţelor de salvare recunoscându-se neputinţa forţelor de ordine, a miliţiei în speţă, cât şi întârzierea nejustificat de mare a salvatorilor oficiali.  
*  
Căminul studenţesc din Amzei este lipsit complet de lumină. Un oarecare, din te miri ce, a încropit o bandă şi a împrejmuit zona trotuarului; de sus pot să cadă cărămizi şi să facă noi victime. A existat una.  
*  
Albert a avut aceeaşi reacţie, cu a celor strânşi în holul clădirii noi a Academiei de Studii Economice, atunci când s-a văzut într-o oglindă. Chiar şi până să ajungă aici, în autobuz avusese senzaţia că, după ce era reperat, privirea celor în cauză devenea împietrită.Nimeni nu avea starea de a pune întrebări, acestea puteau fi doar mute şi îşi găseau deîndată răspunsurile în obida din sufletul fiecăruia. Efectiv nu s-a recunoscut. Hainele, părul, faţa toată, cu excepţia ochilor, păreau cimentate, îmbibate fiind cu praful de la OD16.  
*  
Erica ! Erica ! Erica ! ......  
Impulsul gândurilor către Erica este năvalic îndată ce află că epicentrul cutremurului a fost în Vrancea. Îşi închipuie că, dacă aici a fost ce a fost, în Vrancea este dezastru. Trebuie, trebuie, trebuie să afle, trebuie să o audă, dacă se mai poate, trebuie să o vadă, dacă se mai poate, trebuie să plângă la nesfârşit dacă nu se mai poate să îi mai spună din nou tot ce i-a spus şi ce mai are de spus, cu aceeaşi ardoare, cu aceeaşi patimă sinceră şi vie.  
Îşi merită chinul. Şi-a închipuit că iubirea există pur şi simplu, că nu mai este nevoie de nimic altceva ca ea să dăinuiască. Şi-a închipuit că, atunci când există semne de slăbiciune, există începutul sfârşitului, că acest sfârşit este implacabil. A procedat exact cum îşi dorea Toloşica. Şi-a găsit scuza că trebuie să se concentreze asupra examenelor şi nu doar atât. De la o vreme, dorul de Erica şi l-a astâmpărat cu neastâmpăr, la fel cum procedase cândva dedemult.  
Precipitat, aşteaptă tonul de reţea al telefonului. Un telefon fix. Nici măcar ideea telefoniei mobile nu există acum, cel puţin aici, la ei. Singura familie cu post telefonic instalat la care poate apela este familia Dan. Vorbindu-le cu patimă, justificăndu-şi nevoia de a o contacta telefonic pe Erica, şi-a trădat trăirile câştigându-le simpatia.  
Când, după încercări repetate, se aude tonul reţelei Albert formează numărul, un număr de telefon pe care nu îl va uita niciodată : nouătreinouăunupatruunuşasetrei şi minunea se întâmplă ! Răspunde chiar Erica şi totul renaşte.  
*  
Adevărul îl ştie toată lumea. Doar perechea prezidenţială pozează în salvatori, în binefăcători ai poporului iar poporul îi ridiculizează. Situaţia în care se află cei doi face să fie uitată până şi compasiunea faţă de victimele cutremurului. Ceauşescu şi consoarta lui nu numai că au îmbrăţişat un bişniţar dar sunt şi foarte grijulii cu starea lui de sănătate odată scos, după unsprezece zile de supravieţuire sub dărâmăturile barului Continental. Nici nu contează cum a supravieţuit acolo, atâta timp. Nici nu contează când şi cum a ajuns acolo. Toţi ştiu de ce era acolo în momentul cutremurului sau după, cum susţin unii. Nu are nicio importanţă de când se afla acolo. Interesant este de ce era acolo. Până la urmă nici acest fapt nu este interesant. Nu este decât o banalitate. Trebuia să facă rost de marfa ce urma să fie vândută, pe sub mână, la suprapreţ, printr-un oarecare chioşc de tutungerie. O ştiu toţi cei care îşi doresc să cumpere ţigări provenite din occident ori măcar din China sau din Bulgaria.  
Securitatea, miliţia, toţi oficialii din preajma Ceauşeştilor, luaţi prin surprindere, nu au timp să-i informeze pe iubiţii conducători, să-i salveze de la ridicol. Nu le rămâne decât să-l prelucreze pe „erou cutremurului, punându-i în vedere „să nu care cumva.... . Au fost incredibil de convingători.  
Ceauşescu nu a aflat niciodată adevărul. După oarece vreme un apropiat îi dezvăluie adevărul Elenei Ceauşescu. Tovarăşa se înverzeşte de ciudă realizând fapul că dragostea poporului faţă de „iubiţii conducători ” este doar mimată. Îl previne pe tovarăşul Pupink că Nicu, soţul ei, nu trebuie să afle sub nici o formă adevărul; altfel, unde îi stau picioarele îi va sta şi capul. Ştie prea bine că soţul ei dă semne de senilitate. Cunoaşterea adevărului i-ar agrava starea mentală.  
Este momentul din care, pentru ea, Leana Ceauşescu, idealurile tovarăşului ei nu au mai au nicio valoare, momentul din care ambiţiile ei au ocupă un loc primordial, momentul din care, încet-încet, pe următorul loc trece dispreţul ei faţă de popor.  
*  
  
Referinţă Bibliografică:
XXIV. ECOU RĂTĂCIT / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2159, Anul VI, 28 noiembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!