CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Adrian Lițu         Ediţia nr. 2120 din 20 octombrie 2016        Toate Articolele Autorului

XVII. ECOU RĂTĂCIT (INCURSIUNE ÎN ABSURD)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Clopotul de alarmă al pichetului sună a prevestire rea la ceas de seară. Comănescu a întârziat din misiune mai mult de un sfert de oră. Caporalul de serviciu îşi îndeplineşte conştiincios sarcinile conform regulamentului de pază a frontierei. Dintre grănicerii prezenţi îi alege pe cei mai buni formând grupa de cercetare care va porni în perimetrul de pază în care Comănescu a plecat şi nu s-a întors la timp. Bănuiesc cu toţii cauza întârzierii acestuia, ştiu că mai devreme sau mai târziu acesta va apărea clătinându-se. Regulamentul este regulament, trebuie urmat cu sfinţenie. Totul este însă curmat de căpitanul Lehnea, comandantul pichetului, atras de sunetul fatidic al clopotului. Are asupra lui un toiag. Locuieşte în prejma pichetului. Este destul de liniştit ; nu însă îndeajuns de liniştit pentru a-şi vedea de tihna de acasă. Simţul datoriei îi este treaz douăzecişipatru de ore din douăzecişipatru :  
- Opriţi îndată acţiunea ! Vedeţi-vă de odihnă, o meritaţi. Merg eu după Comănescu ; ştiu de unde să-l iau.  
Cele spuse nu sună a ordin. Militarii se conformează. În sinea lor îl compătimesc pe Comănescu chiar dacă le este antipatic, chiar dacă el îi tratează cu dispreţ ducând dorul camarazilor rămaşi la batalion, adevăraţii lui camarazi. Ghicesc că dincolo de liniştea afişată de comandantul lor există o satisfacţie bolnavă ; Comănescu a călcat pe bec, de aceasta dată îl va îngenunchia pe rebel, îl va face să devină mieluşel. Ştia prea bine că va veni şi acest moment, îl aştepta. S-a îndepărtat sprijinindu-se uşor în toiag. Nu mai avea de multă vreme nevoie de el. Îl purta doar ca pe o emblemă ce denotă siguranţă de sine şi înţelepciune.  
Prin noi înşine nu putem deveni nicicând înţelepţi, ne putem crea doar imaginea ce o dorim. Trăim fiecare moment din viaţă cu falsa impresie că vremea inconştienţei a trecut, că am devenit mai înţelepţi, dar fiecare vârstă îşi are gradul său de inconştienţă.  
L-a întâlnit pe Comănescu mai devreme decât se aştepta. Venea pe potecă, cu arma ţinută neglijent pe umăr, bălăngănind în cealaltă mână o sticlă de vin golită ceva mai mult de jumătate, având simţurile amorţite, trăind doar momentul euforic. I-a fost uşor să-l descotorosească de sticla care în acele clipe nu putea fi decât cel mai de preţ lucru pentru Comănescu curmându-i momentul euforic :  
- Comănescule, ai belit-o ! Sticla asta, de acum, a devenit probă. Te bag în Tribunalul Militar !poi  
Se aştepta ca infractorul să trecă la implorări, să se umilească, iar el, căpitanul Lehnea, să dobândească drepturi depline asupra comportamentului acestuia. A primit drept răspuns doar o privire îndobitocită de gravitatea situaţiei, singura reacţie ce o poate avea o minte nedezmeticită. A interpretat-o ca pe o capitulare necondiţionată. Îmbătat de victoria repurtată, purtând cu grijă dovada crimei celui în culpă, s-a îndepărtat nu înainte de a-şi consolida poziţia de învingător:  
- Sticla are de jos până sus amprentele tale, nu poţi tăgădui. Te aşteaptă un an-doi de batalion disciplinar !  
Nu a făcut mulţi paşi. Cele spuse nu au putut decât să-i tulbure şi mai mult minţile lui Comănescu. Rămas în urma căpitanului şi-a tras arma de pe umăr. Cu o rapiditate impusă de disperare tras închizătorul, a îndreptat spre căpitan pistolului automat şi l-a somat :  
- Staiiii !!!.....  
Încremenit, căpitanul a fost cuprins de o sudoare rece străfulgerat fiind de înţelegerea tardivă a greşelii făcute ; trebuia ca mai întâi şi mai întâi să-l dezarmeze, să o facă din primul moment al întâlnirii, câtă vreme grănicerul întârziat din misiune era stăpânit de sentimentul culpabilităţii. Nu a putut înţelege nici măcar în al doisprezecelea ceas că instrucţ  
ia militară, aşa cum se face, bazată pe teamă şi stres continuu, are un impact nimicitor asupra firii tinerilor pregătiţi să ucidă. Nu a putut înţelege că teama, ura şi nebunia fac casă bună împreună. A încercat să salveze situaţia agravând-o :  
- Comănescule, ameninţarea superiorului cu arma este o faptă şi mai gravă ! Nici nu îţi poţi închipui ce te aşteaptă.  
- Lasă sticla jos !  
- Comănescule...  
- Acum ! Imediat !... Îndepărtează-te de ea !  
A ridicat sticla rămasă în urma căpitanului, a dus-o la gură şi a sorbit conţintul dintr-o suflare, a şters amprentele cât a putut de bine pregătindu-se ca apoi s-o nimicească cu rafalele pistolului automat. Intenţia i-a fost curmată de vocea prevestitoare de rău a superiorului :  
- Degeaba te străduieşti ! Cum crezi că vei justifica lipsa muniţiei ? Oricum te aşteaptă batalionul disciplinar !  
Au fost ultimile cuvinte ale căpitanului. A căzut secerat de rafala scurtă pornită din armă, moment în care ucigaşul s-a simţit ca lovit cu leuca în cap neputând înţelege resortul ce l-a determinat să apese trăgaciul. Mintea i-a luat-o razna. Ochii i s-au întunecat. Şiroaie de lacrimi s-au pornit ca pentru a-i limpezi. O goană nebună a pus stăpânire pe el. Tufişurile întâlnite în cale dădeau să-l cuprindă, să-l reţină aproape de locul faptei. Nu putea crede că ceea ce s-a întâmplat, că ceea ce se întâmplă este real. Sleit de puteri s-a prăbuşit la pământ. A rămas acolo trăgându-şi răsuflarea. Durerile şi spasmele l-au făcut să se chircească ; stomacul i s-a întors pe dos. Nu s-a mai putut ridica. A adormit în vomă având un somn chinuitor, plin de coşmaruri. Când s-a trezit, primul gând ce i-a stăruit în minte a fost acela că devenise un fugar, că acum, cel târziu, este în curs de desfăşurare dispozitivul de urmărire pentru prinderea lui. A încercat să-şi alunge senzaţia de rătăcire plănuindu-şi direcţia în care s-o apuce. Va trebui să ajungă acasă la ai săi, singurii la care mai putea spera că va găsi înţelegere şi sprijin. Nu el ceruse să fie învăţat să ucidă, nu el ceruse să fie învăţat să urască duşmanul imaginar, să tragă, să tragă, să împuşte până şi aviaţia inamică chiar dacă încărcătorul pistolului automat era lipsit de muniţie. Şi-a strâns la piept AKM-ul, „ Leana ” - iubita de care, în luptă sau în orice teatru operaţional, nu te poţi despărţi decât cu preţul vieţii sau al sentinţei necruţătoare a Tribunalului Militar. Pe oricine ar fi încercat să-l dezarmeze l-ar fi ucis fără remuşcări, oricine ar fi fost; duşman, civil, prieten, părinte, soră, frate. A scos un cartuş dintr-unul din cele două încărcătoare ce i se încredinţase la plecarea în misiune. L-a pus în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Şi-a imaginat că este încolţit de cei porniţi în urmărirea lui. S-a văzut trăgând în ei, fără milă, pănă la penultimul cartuş. Ultimul era pentru el, pentru inima lui, ca o dovadă că „ Leana ” ultima lui iubită, îi răspunde cu aceeaşi dragoste, până ce moartea îi va despărţi. A lăcrimat, pentru moartea celor ucişi imaginar, pentru moartea lui imaginară.  
*  
Batalionul de pază este în alertă. Alarma este reală. Atât de reală încât dacă ar exista comanda „ lacrimi de voie !... ” şi s-ar primi acest ordin nimeni nu ar pregeta să-l execute. Sunt cu toţii afectaţi de cele întâmplate, fiecare în felul său. Ceea ce este comun tuturor, este muţenia ; sunt rostite doar comenzile strict necesare, nimeni nu comentează nimic. Cei din plutonul operativ execută comenzile cu încetineală. Nimeni nu le reproşează nimic. În mintea fiecăruia se derulează amintiri legate de Comănescu. Albert revede şi iar revede fiecare secvenţă amintindu-şi fiecare dialog ce l-a avut cu fostul său camarad. În seara cu pricina, seara evadării pentru câteva ore a celor câţiva, Comănescu băuse destul de puţin. El avusese ideea folosirii ordinelor de serviciu puse la îndemână, el condusese Dacia înţesată cu militari în termen. Nu alcoolul îi determinase comportamentul ci nevoia de a fi în centrul atenţiei, nevoia de a avea iluzia că este lider ; iluzie pierdută odată cu despărţirea de prietenii din Bucureşti cănd trenul cu recruţi a pornit din gară către ceea ce va avea să se întâmple ....... şi multe s-au mai întâmplat, culminând cu această faptă.  
Dintre toate amintirile una devine din ce în ce mai persistentă în mintea lui Albert ; momentul în care a tăbărât cu pumnii asupra lui Comănescu.  
Era într-un amurg. Agitat, Comănescu întreaba în dreapta şi în stânga de Bert, furierul c-l. Odată ce l-a găsit şi a fost clarificată urgenţa, după deschiderea porţilor depozitului de carburanţi, Comănescu a tras maşina cât mai aproape de butoaiele cu benzină.  
- Scoate-ţi maşina de aici ! Alimentarea se face la poarta depozitului !  
- Mă aşteaptă comandantul ! Sunt, şi aşa, în întârziere. Alimentează-mă aici !  
Bert a şovăit.  
- Hai odată, vezi bine că sunt în mare grabă !  
S-a lăsat convins.  
- Opreşte motorul. Câtă să-ţi pun ?  
- Cât încape !  
Alimentarea, în lipsa unei adevărate staţii de benzină, se făcea cu „ceaşca ”, denumire folosită pentru oricare dintre măsurile de zece, de cinci sau de un litru. Sub presiunea timpului totul părea să meargă încet, rezervorul părând să soarbă cu nesaţ zeci de litri.  
- Mai trebuie mult ?  
- Nu ştiu, stai să văd !  
Pentru a vedea, Comănescu a aprins bricheta în gura rezervorului de benzină declanşând momentul de furie al lui Albert. I-a cărat pumni, mult mai mulţi, decât „ ceştile ” cărate.  
- Eşti nebun ! Vrei să sărim în aer ?!  
- Stai liniştit, nu se aprinde atât de uşor !  
- Stau pe măta ! „ Dispai ” de aici cu maşină cu tot !  
- Ulei nu-mi dai ?  
- Să-ţi dea măta !  
Ceea ce s-a întâmplat atunci l-a şocat. Ar fi trebuit să raporteze îndată, cuiva, constatarea asupra comportamentului deviant al acestuia. Cui ?! Nu fuseseră instruiţi decât să ia măsuri şi să raporteze asupra celor întâmplate în timpul serviciului de planton pe timp de noapte. Abia acum, când totul era mult prea târziu, a realizat că ar fi trebuit să-i relateze întâmplarea doctorului Mănescu. După îndelungi frământări şi mustrări de conştiinţă şi-a dat seama că medicul, la acea vreme, nu făcea parte din efectivul batalionului de pază. Oricum, se simţea părtaş la crimă, avea un acut sentiment de vinovăţie. Ar fi putut să-şi uşureze povara învinovăţindu-l pe Comănescu. Nu a făcut-o. Dealtfel, niciunul dintre camarzaii lui, de aici de la batalion, nu puteau găsi vină vinovatului ; intraseră cu toţii într-un blocaj mental.  
Cei alertaţi au primit muniţie de război, au fost îmbarcaţi în camioane şi duşi să împânzească perimetrul în care, foarte probabil, se afla Comănescu.  
Albert a fost lăsat la batalion. Nu i-a fost mai uşor decât celor plecaţi. Gândurile negre au pus stăpânire pe el. Bănuia că mintea lui Comănescu se află încă în rătăcire, altfel s-ar fi predat de bunăvoie. Nu putea decăt să-şi dorească şi să se roage ca nu cumva să se întâmple ceea ce era mai rău. Fără de voia lui şi-a închipuit ceea ce ar fi putut face Comănescu. A simţit o durere ascuţită în tâmple. Ar fi vrut să fi fost împreună cu ceilalţi în teatru operaţional. În starea în care era, fugarul nu ar fi stat de vorbă decăt cu unul din plutonul lor.  
*  
Comănescu fusese instruit să se orienteze şi pe timp de noapte. S-a îndepărtat căt a putut de graniţă mergând într-una prin lanurile de porumb culese, ferindu-şi faţa de frunzele păioaselor iritate de trecerea lui. Foşnetul continuu devenea din ce în ce mai obositor, mai stresant. Din cănd în când se oprea în loc pentru a se convinge că el era singurul care tulbura liniştea. Era singur cu vietăţile nopţii. Până să se obişnuiască tresărea la cel mai mic zgomot făcut de acestea pregătit fiind să deschidă focul asupra eventualilor urmăritori. Pipăia câte un cocean de porumb. Uneori avea norocul să dea peste căte un ştiulete chircit, încă necopt pe deaîntregul, rămas necules. Despănuşa coceanul de porumb şi mesteca cele câteva boabe. Mai avea ceva apă în bidonul din dotare. Sorbea din el câte puţin gândind că poate va întâlni o fântână în plin câmp. Din loc în loc lanul de porumb era întrerupt de fâşii de pe care fuseseră tăiaţi cocenii şi rânduiţi în grămezi. Simţea o oarecare uşurare ; scăpa, pentru o vreme, de frunzele tăioase, nesuferite. Îi sporea însă teama odată intrat în cămp deschis. Cănd a mijit de ziuă, pe una din grămezi a mai cărat căteva legături de coceni supraînălţând-o. Va fi foişorul lui de observaţie.  
*  
Soldaţii batalionului de pază fac pânda de noapte învăţată pe vremea instrucţiei de specialitate. Sunt lungiţi la pământ pe foile de cort. Au ajuns să cunoască în detaliu orice denivelare de dinaintea lor. Fiecare se aşteaptă ca din clipă în clipă să se contureze o mogâldeaţă pe care să o someze. Tresar şi ei la cel mai mic zgomot alungându-şi somnul. Nu sunt singuri. Au sosit întăriri de la Iaşi şi Rădăuţi. S-au obişnuit cu gândul că fostul lor camarad a comis o crimă. Doi-trei dintre ei se înţeleseseră să se întâlnească în capitală cu Comănescu, după liberare, în civilie. Ştiu că întâlnirea nu va mai avea loc. Se înfioară la gândul că s-ar putea petrece acum. Oare vor fi nevoiţi să tragă asupra lui ?!  
*  
Nechifor locuieşte la marginea localităţii în care se află pichetul de grăniceri. Este la curent cu cele petrecute, la fel ca şi ceilalţi consăteni. Toţi cei care locuiesc de-a lungul şi de-a latul localităţilor de frontiră, de oriunde din ţară, au obligaţia şi datoria să aducă la cunoştinţă grănicerilor ori posturilor de miliţie orice apariţie a vreunui străin în zonă. Pe vremuri, la graniţa de est, mai apărea câte un străin venit de dincolo de Prut. Era îndată arestat şi cercetat apoi lăsat liber, sub observaţie permanentă, dacă avea legături de familie la noi în ţară. De câţiva ani buni nici vorbă să mai apară vreunul. Acum în zonă era căutat unul de-ai lor, un militar în termen fugar, înarmat şi periculos. După ce a uns bine osiile Nechifor şi-a înhămat caii la căruţă înainte ca întunericul nopţii să se destrame. Nu îşi putea amâna treburile, avea ceva cale de mers. După semne, până cel târziu spre seară, va fi ploaie. Nu putea lăsa prea mult porumbul dosit, pe tarlaua cooperativei, la cheremul rozătoarelor de câmp şi cu atăt mai mult, nu trebuia să-l prindă ploaia în acel loc. Peste porumbul încărcat în căruţă va aşeza căţiva snopi de coceni aşa cum procedează orice ţăran cooperatist în astfel de situaţii. Odată ajuns, după ce a numărat răndurile grămezilor de coceni, a fost uşor contrariat. După aparenţe, cineva i-o luase înainte. A simţit cum sângele i se urcă la cap. El unul era un ţăran cinstit, nu căuta niciodată, pentru a-şi însuşi, ceea ce dosiseră alţii. S-a înălţat mult deasupra coamelor cailor, ridicându-se în piciore în căruţă, avînd ca sprijin pentru mâini doar hăţurile. Trăsese căruţa lângă grămada de coceni reconfigurată de Comănescu. L-a zărit. Dormea somn adânc, obosit de căutările drumului celui mai ferit, cel mai sigur, obosit de frământările gândurilor. Nechifor a avut o tresărire vecină cu spaima realizând că ar fi putut fi împuşcat la fel ca şi comandantul de pichet. Din căruţă s-a aruncat asupra lui. Instinctul l-a îndrumat să vizeze arma acestuia. A înşfăcat-o rostogolindu-se cu ea cu tot sub privirile mirate ale cailor. Comănescu, luat prin surprindere, a sărit ca ars. A dat să se năpustească spre Nechifor care, după cădere, s-a pregătit să-l năucească cu patul armei. A înţeles, într-o fracţiune de secundă, că lupta era inegală, că era înfrânt. A căzut în genunchi ca o cârpă, întreaga-i fiinţă implorând îndurarea. Furia lui Nechifor a căpătat accente de milă. L-a legat zdravăn în căruţă pe cel prins. Nu şi-a pierdut vremea. A scuturat hăţurile îndrumând caii să pornească la drum, oarecum mulţumit de isprava făcută, oarecum nemulţumit că nu îşi putea vedea de treburi. A avut norocul să dea cât de curând peste grănicerii porniţi în căutarea fugarului. L-a predat şi a pornit să-şi vadă de ale lui, nu înainte de a-şi recupera frânghia care nu îi lipsea niciodată din căruţă.  
*  
Priverea rece, încărcată de ură, a lui Comănescu i-a străpuns pe fiecare din foştii lui camarazi. De ce ei, de ce tocmai ei de care se simţise atât de legat, pe care îi iubise, porniseră să-l prindă pentru a-şi primi pedeapsa ?! În minte a răsturnat realitatea. Şi-a şters din memorie momentul dezarmării lui. S-a văzut înconjurat de foştii lui camarazi înarmaţi. Din foişorul lui de observaţie a deschis focul asupra lor împuşcându-i pe toţi cu ura ce o simţea acum.  
Cei vizaţi au simţit din plin împunsăturile privirilor lui. Au simţit nevoia să bea. Aceeaşi nevoie o simţea şi comandantul lor.  
*  
Două camioane cu soldaţi, încadrate de două maşini de teren militare, au oprit în vecinătatea porţii. Este ziua înmormântării căpitanului Lehnea. Soldaţii sunt lăsaţi să fumeze în voia lor. Ofiţerii au intrat în curte pentru a negocia cu familia căpitanului; trebuie să fie înmormântat cu onoruri militare căzut fiind la datorie faţă de patrie. Maiorul Poliştiuc este purtătorul de cuvânt al armatei. Este vizibil iritat. În cugetul său deplânge mai mult soarta tânărului prins decât tragedia familiei îndurerate. Căpitanul Lehnea greşise nepermis de mult şi plătise cu viaţa. Plata nu este îndeajuns. Pentru greşelile lui va plăti în continuare Comănescu, cel împins să comită crima. Îl cunoaşte prea bine pe tânăr ; greu şi l-ar fi putut imagina cineva, dintre cei care îl cunoscuseră, capabil de o asemenea faptă. Compasiunea faţă de militarul în termen îl determină să fie dur cu familia căpitanului care doreşte o înmormântare creştinească, cu slujbă la biserică :  
- Ştia, atunci cănd a ales haina militară, că acest lucru este nepermis !  
Văduva, înecată în lacrimi, a dat să-l înduplece. Maiorul i-a retezat-o scurt, înainte de a-şi susţine cauza :  
- Noi ne facem datoria ! Îl ducem la cimitir, îl coborâm în groapă prezentându-i onorurile, după care nu aveţi decât să faceţi ceea ce doriţi.  
Mortul nu mai aparţinea familiei ci statului, până la coborârea acestuia în mormânt. Până în acel moment, până la plecarea militarilor, era exclusă prezenţa preotului. Familia nu avea dreptul nici măcar să bocească pentru a nu strica ceremonia militară.  
Sicriul, acoperit cu drapelul Republicii Socialiste România, a fost purtata de militari pe umeri cu pas grav, apăsat, în sunetul muzicii fanfarei militare, până la groapa pregătită pentru întoarcerea la începuturile omenirii. Maiorul şi-a citit discursul pregătit din vreme. Abia ceva mai târziu va realiza că vremea în care l-a pregătit, deşi relativ scurtă, l-a albit şi l-a determinat să se apuce de fumat.  
Cei orânduiţi în formaţie au prezentat arma spre onor după care, la comandă, au tras trei salve în aer în timp ce sicriul era coborât. La fiecare salvă trasă Albert, aflat în formaţia de prezentare a onorului, a avut senzaţia că trage asupra unei părţi a fiinţei lui. După ceremonie au primit ordin să se îmbarce cât mai degrabă pentru a lăsa familia să se ocupe de adevăratele rânduieli.  
*  
Armata merge înainte ! Existenţa ei cere sacrificii care se cer a fi uitate în cel mai scurt timp posibil pentru ca totul să intre în normal, în vechile tipare. Doar familiile celor care s-au sacrificat, cu onoare sau în mod absurd, nu uită curând ori nu uită niciodată. Greu i-a fost şi soldatului Bert să uite. În fapt, nu va uita niciodată. Nu va avea decât răgazuri între aducerile aminte purtătoare de remuşcări care se vor estompa încetul cu încetul ca o determinare a legii firii.  
*  
 
Referinţă Bibliografică:
XVII. ECOU RĂTĂCIT (INCURSIUNE ÎN ABSURD) / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2120, Anul VI, 20 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!