O reflecţie faţă de cele de mai sus se impune cu necesitate, din perspectiva formalismului, învederat de modelului sistemic căruia am fost nevoiţi să ne aliniem şi care ne servea cu generozitate mimetismul găunos şi fatidic pentru educaţia tinerei generaţii. Procesul de pervetire a îmvăţământului cu mijloacele metodico-didactice şi curiculare a continuat într-un mod susţinut şi diabolic de-a lungul celor patru decenii şi mai bine de dictatura comunistă în România. Aceste proces nociv se împarte în două perioade distincte : prima, care se întinde din 1948 şi până în 1964 şi a urmărit în principal deznaţionalizarea şi rusificarea (sovietizarea) tineretului şcolar. Odată cu aşa zisă reformă a învăţământului din august 1948, toate şcolile primare de la sateşi oraşe s-au transformat în şcoli generale, numărătoarea claselor se făcea după sistemul sovietic, respectiv, după clasa a IV-a se continua cu a V-a, a VI-a, etc., până la a XI-a sau ceva mai târziu a XII-a. Această numărătoare a claselor, după sistemul sovietic, se menţine şi în actualul învăţământ primar din România. Şcolile generale aveau şapte sau opt clase, începând din clasa a V-a la fiecare disciplină ar fi trebuit să predea câte un professor, dar din cauza lipsei de cadre didactice învăţătorii mai răsăriţi au devenit aşa zişi profesori, aceştia predând la comandă, după directivele activiştilor de partid(fireşte, acolo unde disciplina şcolară o permitea: istorie, elemente de cultură civică, biologie, literatură română, etc.). În şcoli, în ciclul al II-lea corespunzând actualului gimnaziu de azi şi în clasele următoare, manualele alternative (mai ales la istorie şi literatură română) au fost desfiinţate şi înlocuite cu manuale unice, istoria (mai puţin româna) fiind toate traduceri din limba rusă şi care cuprindea pe deasupra o seamă de aberaţii. DE exemplu, legea conservării materiei n-ar fi fost desdoperită de francezul Lavoisier ci de rusul Lomonosov iar radioul n-ar fi fost opera lui Maroni, ci a rusului Popov. În afara nenumăratelor alte aberaţii, studiul limbii ruse a devenit o disciplină obligatorie din clasa a IV-a primară până în ultima clasă de liceu (deveni între timp şcoală medie ), examenul de bacalaureat a fost înlocuit cu cel de maturitate , tot după modelul sovietic. În toată această tochitură cu iz de stepă exotică, nu trebuie neglijat aspectul imagologic al influenţării şcolarilor prin pavoazarea claselor.
Astfel, în fiecare clasă, pe peretele din dreapta se ofereau vederii aşa zişii clasici ai marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin, Stalin). Pe cel din stânga tronau tablourile cu membrii marcanţi ai P.M.R.-ului, iar în spatele catedrei, în faţa clasei se lăfăia lozinca cu următorul text : Trăiască tovarăşul Stalin. Cel mai bun prieten al copiilor din lumea întreagă ( !?)...
Alfabetizarea a fost una din acţiunile mari, grele şi de durată pe care cadrele didactice au dus-o în perioada anilor 1948-1950. Izvorul acesteia a fost numărul mare de copii neşcolarizaţi în anii 1917-1945 care, se înţelege, acum deveniseră maturi.
Recensământele şcolare făcute în anii 1948, 1950, 1953, 1954, 1958 şi listele nominale cercetate (dosar 540 din 27 octombrie 1950), înregistrează 359 neştiutori de carte în vârstă de 13 ani până la ultimul bătrân. Dintre aceştia , 116 analfabeţi în vârstă de până la 50 de ani şi peste, care lucrând în întreprindere au fost cuprinşi în grupe de alfabetizare: 65 în grupa anului I şi 51 în cea a anului I.
Au mai fost cuprinşi în acelaşi an '50, 86 de analfabeţi din sat, restul din ei fiind plecaţi la diferite munci care nu permiteau, pentru acel an, alfabetizarea.
Repetarea recensămintelor a însemnat descoperirea altora, astfel că până în anii '60 au fost cuprinşi la aceste cursuri aproape 400 neştiutori de carte în primul an şi aproape 350 în al doilea. Aceasta înseamnă că au fost învătaţi carte nu numai cei cuprinşi în 1950, ci şi mai ales pe cei care au ascuns acest fapt.
Acest număr era echivalent cu un efectiv de elevi ai unei şcoli elementare destul de mare.
Acestă acţiune a fost , potrivit documentelor, încheiată în anii 1960-1961.
Pentru a trata unitar această problematică, acest adevăr încă trist al luptei împotriva "întunericului ÅŸi ignoranÅ£ei"la sfârÅŸitul secolului al XX-lea, mai trebue amintită "opinteala"ÅŸi graba autorităţilor de a eradica fenomenul analfabetismului, care s-a menÅ£inut, sub o formă sau alta, mascate de "grija"pentru cuprinderea cu "orice preÅ£"în circuitul ÅŸcolar a puternicilor zilei, mai ales membrii de partid care nu ¬-ÅŸi "desăvârÅŸiseră"la timpul lor pregătirea ÅŸcolară elementară (patru clase sau gimnaziul).
Mulţi profesori au fost nevoiţi să se "alăture"acestei campanii de instrucţie-aproape obligatorie - (şi) pentru alte categorii socio-profesionale, dictată de "deficitul"de imagine al partidului în ochii străinătăţii pe această linie (vezi criticile UNESCO). Oameni însuraţi dar şi mai în vârstă erau nevoiţi să treacă prin "furcile caudine"a şase sau opt examene într-o săptămână (fără a fi deschis vreodată manualul) şi să se supună "rigorilor"ad-hoc dictate de o asemenea "pregătire".
Aşa s-a ajuns la promovări formale, la situaţiile groteşti şi caragialeşti din ultimul deceniu al dictaturii (dar şi din anii anteriori), când se promova două clase într-un an (de fapt în 10-12 zile cât dura "sesiunea de examene", ianuarie-aprilie) - fără nici un fel de legătură cu învăţătura de carte - dar cu dicteuri (a se citi recomandări, indicaţii) şi aranjamente, din care fiecare ieşea cu ce reuşea, putea şi era interesat. Instituţia care se compromitea era şcoala românească în general şi adesea slujbaşii ei dar şi sistemul social - politic muribund, care hotăra această cădere şi surclasare a independenţei şi exigenţei dascălului.
Oricum, dincolo de "umflarea"unor cifre, rămâne un adevăr incontestabil: cazna şi interesul dascălului de a lumina în juru-i înţelepciunea şi adevărul, deasupra oricăror impedimente de climat.
Ne facem o datorie de inimă în a-i aminti pe cei care au depus o muncă sisifică în organizarea, susţinerea şi reuşita in mare măsură a acestei acţiuni (în prima ei fază, imediat postbelică) : directorul şcolii, prof. Ion Urdea, Maria Gh. Constantin, Gheorghe Dulamă, Maria Teuşan (Doană), Aretia Răuţă, mulţi dintre ei dascăli ai coautorului, etc. Pentru ultimul pătrar al secolului, toţi profesorii de la specialităţile ajunse probe de examene : română, matematică, fizică şi chimie, biologie, limbi străine, istorie şi geografie ...
În registrul şcolii pentru tinerii între 16-20 de ani fără studii complete, nu figurează nici un tânăr fără patru clase elementare. Sunt doar 40 de nume care nu au clasa a V-a sau a VII-a, foarte puţini faţă de numărul mare de tineri, iar anul întreruperii cursurilor este 1966. După această dată, toate promoţiile de elevi au absolvit cursurile şcolii generale în proporţie de 100%.
Faţă de toate aceste realizări şcolare şi cultural-obşteşti, în anul 1959 Ministerul Învăţământului şi Culturii acorda colectivului didactic al şcolii rucărene Diploma cu nr. 38 "pentru sprijinul deosebit dat de înfăptuirea procesului înstructiv-educativ ca şi în răspândirea culturii maselor săteşti".
O serie întreagă de distincţii, decoraţii, titluri şi gratificaţii acordate membrilor colectivului didactic din Rucăr de până la începutul anulor'70, confirmă cu claritate sârguinţa şi crezul în nobila meserie a dascălului dintotdeauna
