O clipă de fericire  

 

Moş Orion, cât era ziulica de mare, şedea bombănind pe prispa rachetei sale interstelare - o epavă din timpuri imemoriale (ca de altfel şi Moş Orion) - ce ocupa de pomană loc într-un parc de agrement pentru copiii care se jucau zburdalnici prin preajmă. Şi faptul că racheta, cândva vestită, încă nu a fost dezintegrată prin metoda neutralizarii cu antimaterie, se datora faimei trecute a lui Moş Orion, care şi acum mai era venerat de unele autorităţi de la municipalitatea oraşului.  

 

În schimb, situarea rachetei chiar în mijlocul spaţiului de joacă al copiilor era cât se poate de nefastă pentru liniştea lui Moş Orion. Cum stătea el pe prispă, cu faţa sa mică, rotundă, cu chelie, doar cu două-trei fire de păr în vârful capului ca nişte antene misterioase, era victima sigură a uneltirilor fără de sfârşit ale neostoiţilor de copii care se distrau folosind nişte rachete şi rachetuţe artizanale pe care le lansau aproape nonstop şi care, cât ai clipi din ochi, dădeau ocolul planetei Jupiter şi se întorceau înapoi spre a sfârşi în groapa cu nisip de pe maidanul lor de joacă. Necazul cel mare era că aceşti drăcuşori de copii mai greşeau uneori comenzile rachetelor lor, de treceau acestea survolând înfiorător pe deasupra capului moşului atunci când vreun copil nătâng scria 30 de metri în loc de 30 de parseci. Asta punea definitiv capăt răbdării lui Moş Orion, care se punea pe blestemat speciile acestea de obrăznicături:  

 

- Diavolilor! ... Neobrăzaţilor!... Nu vă mai ajunge Cosmosul întreg pentru joaca voastră, vă luaţi şi de părul meu!... De fapt, la ce poţi să te aştepţi de la nişte copii de virtualişti, care-i lasă needucaţi pe Pământ, iar ei umblă hai-hui prin nu ştiu ce ostroave din Calea Lactee!  

 

Trebuie să precizăm că, spre marea nelinişte a Universului, populaţia Terrei s-a divizat în două mari tabere, pe baza unor concepţii ireconciliabile: relativiştii şi virtualiştii.  

 

Relativiştii erau fideli teoriei relativităţii a lui Einstein, pe baza căreia au putut să construiască nave cosmice de mare performanţă cu care călătoreau neobosiţi în explorarea noilor lumi, din Galaxia noastră dar şi din alte galaxii. Erau oameni vajnici, cu spirit de sacrificiu, le plăcea să facă istorie nouă, să creeze, să exploreze.  

 

Virtualiştii, dimpotrivă, aveau deviza celui care rostise fraza următoare: “Nu este important să cunoşti starea prezentă a Universului, este la fel de frumos şi de captivant şi trecutul Universului“. Aceştia au învăţat să capteze de-a gata istorii trecute ale sistemelor solare şi ale galaxiilor, se mulţumeau doar cu aceste descoperiri despre trecut. Preferau să stea picior peste picior, în spaţii de agreement şi să capteze informaţii din timpurile trecute care soseau în prezent în valuri, de peste tot, fără încetare şi din belşug. Mai umblau şi ei cu nave cosmice pe ici pe colo, însă făceau asta doar pentru a se distra.  

 

În tinereţe Moş Orion fusese un vajnic luptător de partea relativiştilor, nu putea tolera în niciun chip teoriile virtualiştilor dar, mai ales, lenea lor notorie.  

 

- Uf! De ce nu mai am eu anii tinereţii, precum şi voinţa de luptător de atunci! ... Ce vremuri!... Călătoream în toate direcţiile, asumându-mi expediţiile cele mai dificile ... Eram tânăr şi chipeş, toată suflarea Pământului mă respecta!... Într-o temerară expediţie am salvat de la pieire o civilizaţie de pe o planetă îndepărtată, ai cărei locuitori nu mai ştiau să-şi regleze atmosfera planetei!... Ehei, câte isprăvi din astea am făcut la viaţa mea!... Şi ei, oamenii de astazi, măcar de-ar avea un pic de respect pentru isprăvile mele de odinioară!...  

 

Şi zicând toate astea, simţea că se îneacă de obidă, aşa că se ridica de pe locul unde şedea pe prispa rachetei, dădea un ocol încet, cu paşi mărunţi şi nesiguri, în jurul rachetei, apoi revenea de unde plecase şi se aşeza la loc pe prispă.  

 

Dar, într-o zi, pe când şedea el aşa luptându-se cu  

 

isprăvile copiilor needucaţi - copii care mai că-i făcură ferfeniţă acoperişul rachetei sale, şi aşa ruginit şi ponosit – lui Moş Orion nu-i veni a crede: un fulger brăzdă cerul, lumina se opri chiar deasupra parcului în care stătea. Apoi văzu cum acea lumină deveni o navă cosmică, care îşi încetini alunecarea din ce în ce mai mult, până se aşeză lin pe iarba din faţa vechii sale rachete. Nava arăta ca o sferă albastră. Se desfăcu în două emisfere, iar din ea coborî un tânăr chipeş şi viguros, precum Apollo.  

 

Tânărul îl recunoscu de îndată pe Moş Orion, care însă se dezmetici greu în faţa unei asemenea surprize. Ochii lui mici şi obosiţi priveau în sus la luminosul chip de tânăr aterizat în faţa sa.  

 

- Bine te-am găsit, Moş Orion! Ce mai faci? Cum  

 

o duci cu sănătatea?  

 

Ochii bătrânului începură să clipească mărunt, se umplură de lacrimi şi bucurie şi se repezi să-l îmbrăţişeze pe tânărul sosit.  

 

- Nepoate!... Tu eşti strănepotul meu cel drag, viteazule Neon?... De câtă vreme stau aici şi aştept să te întorci ... să vii să mă vezi!...  

 

- Dragul meu străbunic, m-am gândit neîncetat la tine!... Doar că am o sumedenie de treburi legate de expediţiile mele intergalactice, de n-am timp să trec şi pe-acasă, pe Terra!... Acum am trecut în viteză pe la tine ... că am o problemă la motorul navei mele, nu-i dau de capăt. Nu pot trece direct de pe viteza cosmică 6 pe viteza 8, ceea ce mă împiedică să fac unele călătorii mai lungi!...  

 

- Dar, dragul meu strănepot, stai să-mi aduc aminte ... parcă ţi-am pus nişte intrucţiuni amănunţite la bordul navei, despre întreţinerea motorului ... de ce nu le-ai citit?  

 

- Bunicule, nu ştii că noi, ăştia de azi, nu mai folosim scrisul ca sursă de informare, de când cu telepato-graful?...  

 

- Da, ştiu copile ... trebuia să mă gândesc la asta ... dar de unde să fi ştiut eu atunci, când am proiectat racheta, că oamenii or să uite să mai scrie şi să citească?! Uite, pot să-ţi dau chiar acum o casetă cu instrucţiuni vocale, poate-ţi va fi de folos ...  

 

Nepotul lui Moş Orion ar mai fi stat cu străbunicul său, dar era foarte grăbit. În 15 minute trebuia să facă joncţiunea cu o navetă spre un satelit al lui Jupiter, de unde avea să plece într-o importantă expediţie spre o galaxie îndepărtată.  

 

- Multumesc, bunicule, pentru instrucţiuni! Îmi pare rău, dar n-am timp de loc, chiar acum trebuie să plec!... La revedere! By-by!...  

 

Ce era să facă Mos Orion? L-a îmbrăţişat pe strănepotul său cel drag şi i-a urat drum bun. Apoi l-a urmărit urcându-se în naveta sa spaţială sferică care, după ce s-a închis silenţios, a început să se înalţe la fel de silenţios, accelerând din ce în ce mai tare, până a dispărut ca un fulger în înălţimile cerului.  

 

- Bravo! Frumos! Nemaipomenit!... Ce băiat de ispravă strănepotul ăsta al meu!... Mergi cu bine, copilul meu! îi ură bătrânul care încă privea după navetă.  

 

Fericirea sa de o clipă se terminase însă. A rămas iarăşi singur, pe maidanul din faţa vechii sale rachete. Copiii răutăcioşi s-au adunat iarăşi în jurul său, reluându-şi năzbâtiile cu felurite rachetuţe năstruşnice. Unul din ei  

 

a aprins fitilul unei feştile afurisite, care o luă în sus, apoi se răzgândi şi se întoarse iar spre maidan sfârâind, trecând la numai o palmă de Moş Orion şi pârlindu-i un colţ de la mâneca cămăşii sale de cosmonaut - veche şi ea, îngălbenită de vremuri. Şi moşul iarăşi izbunci în bombăneli:  

 

- Afurisiţilor! Neruşinaţilor! Copii prost crescuţi!... Dar la ce poţi să te aştepţi de la nişte copii de virtualişti?! Nici măcar un pic de respect şi educaţie nu v-a mai rămas! Nu vă mai ajung năzbâtiile!...