CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

TOP AUDIENȚĂ
PROZĂ

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
PROZĂ


Acasa > Redactia > Autori >  


Autor: Mihai Petrescu         Publicat în: Ediţia nr. 2636 din 20 martie 2018        Toate Articolele Autorului

Mihai Petrescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A fost tatăl meu…. 
  
Au trecut dureros de repede aproape două decenii de când, tatăl meu, învățătorul Nicolae Petrescu din Dobriceni județul Olt, a plecat să se odihnească….Paradoxal dar în tot acest timp evaporat l-am simţit atât de aproape de inimile noastre. Am simţit aproape sufletul său blând şi altruist care nu putea să răspândească decât dragoste şi lumină. Am lăcrimat împreună cu cei ce au participat la parastasul de pomenire la Moșii de iarnă, inventariind bucuriile şi tristeţile noastre cotidiene, având revelaţia că ne-am adunat în acelaşi creuzet al arderii intelectuale. Ne-am mărturisit şi am vorbit dincolo de infinit. De aceea ne-am reîntâlnit la această tristă aniversare de la plecarea sa în lumea îngerilor - toţi cei dragi spiritului său, pentru a-i aduce un pios omagiu. Poate că împreună, familia şi prietenii, am reuşit să rescriem şi să colorăm postum, câteva dintre filele imaculate ale vieții pe care dascălul n-a mai avut răgazul să le termine. Noi, cei rămaşi să-i ducem mai departe înveşnicirea sub mantia pământului primordial, a spicului de grâu şi a luminii solare, credem că Dumnezeu a iubit şi mai iubeşte lumea în care trăim pentru oameni ca Nicolae Petrescu, cel care a fost un strop de lumină pentru sufletele și viitorul discipolilor săi. 
  
Mai jos, redau câteva pagini din ” Scânteie, Oglindă, Candelă„ lucrare biografică aflată în lucru, care va fi lansată la 26 Octombrie 2018, Ziua Școlii Dobriceni, școală unde acesta a funcționat 43 de ani ca învățător, între 1930 și 1973 din care 40 ani ca director. 
  
La Normală, la Râmnicu Vâlcea 
  
În august, am plecat cu tata la Râmnicu Vâlcea, să dau examen la Şcoala Normală şi la Seminar, cu nea Gheorghe Bărbulescu, cârciumar ca și tata, care avea şi el pentru examen tot la Normală pe Marin, fiu-său, precum şi nea Ilie Diaconescu din Boghea, cu fiu-său tot Marin, pentru Seminar. Până la Râmnicu Vâlcea am mers cu căruţa lui nea Gheorghe Bărbulescu, pe un traseu care trecea prin Oteteliş, unde mergeam la Bâlciul de Sfânul Ilie, apoi prin Irimeşti, Lădeşti, Roieşti, pădurea Cotoşmanu unde a mas şi Ion Agârbiceanu, amintirile lui legate de această pădure fiind puse pe hârtie în povestirea „În pădurea Cotoşmanei”. De aici, unde am petrecut şi noi noaptea, am trecut prin Popeşti, Şirineasa, Băbeni, Râureni, unde se desfăşura vestitul bâlci. 
  
Am poposit în Râmicu Vâlcea la poalele dealului Capela, găzduiţi fiind de Nae Bogdănescu, tatăl proprietarului moşiei de la noi din sat, Grigorie Bogdănescu. Deşi Nae Bogdănescu avea case mari pe strada Carol, sub Capela, ne-a găzduit în chioșcul din curte, unde dormeam cu toţii pe jos, pe nişte rogojini şi pe păturile cailor pe care le-a luat nea Gheorghe din căruţă. Mâncare ne făceau părinţii, cum puteau, pâine procurând din satul de peste râul Olăneşti, pâine făcută cu cartofi. 
  
Era în timpul bâlciului mare de la Râureni. Îmi răsună şi acum în urechi tropotitul cailor de la trăsurile care treceau pe strada pietruită cu cuburi de granit vineţiu, ducând oamenii la bâlci, ca şi de strigătele celor câţiva posesori de maşini „ de cursă „ care strigau ca să- şi atragă clienţii cu bani, care doreau să meargă la bâlci „ La R’ieni, La R’ieni !” 
  
Din cauza apei de „la conductă” cu care nu eram obişnuit, m-am îmbolnăvit şi am zăcut la pat aproape trei zile. M-am refăcut fără nici-un fel de medicament, dar n-am mai băut decât apă de la izvorul de sub Capela. 
  
Am dat examen la Seminar şi a doua zi, la Scoala Norală, deoarece între probele de examen erau două zile libere, în care se corectau lucrările scrise. Am susţinut probele la ambele şcoli şi am fost declarat admis la probele scrise. Şi la Normală şi la Seminar, probele scrise constau din scriere după dictare, analiză gramaticală la limba română, iar la matematică rezolvare de exerciţii şi probleme de aritmetică. Marin Bărbulescu a dat examen numai la Școala Normală, iar Marin Diaconescu numai la Seminar. Ei ştiau ce vroiau. Eu eram nehotărât, ori să urmez în meserie pe bunicul Dumitru, ori să mă fac învăţător ca nea Nicu, unchiul meu. Au urmat probele orale. Nea Gheorghe Bărbulescu l-a determinat pe tata să nu mă mai lase la Seminar şi astfel m-am prezentat numai la Normală, unde era şi Marin Bărbulescu. Şi la examenul oral care a constat din probe de dicţie, analiză gramaticală şi dintr-o discuţie despre un scriitor român care ne place cel mai mult, dând răspunsuri bune, am fost declarat admis ca bursier. Cei cu care plecasem de acasă, au reuşit şi ei, Marin Bărbulescu la Normală cu mine şi Diaconescu la Seminar. Vara aceea, am fost cel mai fericit. Tata mi-a dat pușca lui cu două țevi suprapuse și mi-a dat în primire coverca de la vie, unde păzeam recolta de struguri. Copiii veniți la furat ” tămâioasă de la „Spițeru”, puteau să fie liniștiți dinspre partea mea,”paznic de ocazie„ care mai mult citea și visa. Îmi dăduse nea Nicu mai multe cărți de-ale lui, despre viitoarea mea profesie, cea de dascăl, cărți pe care le-am devorat toată vara. 
  
Toamna am plecat la Râmnicu Vâlcea împreună cu tata, ducând cu noi rufăria de corp şi de pat, cuvertură pentru pat o cergă vârstată cu alb şi negru, din lână, precum şi o parte din alimentele cerute, pentru mâncarea ce-o serveam la cantină, până la vacanţa de Crăciun. 
  
Am limpede în memorie prima zi de şcoală, când am fost adunaţi în curtea internatului, fiecare cu valiza sau cufăraşul lui, făcându-ni-se controlul rufelor aduse. Eu mă „ pierdusem” cu totul şi când a trebuit să mergem la dormitor, n-am mai cunoscut patul decât după velinţa pe care cred c-o întinsese tata cât timp eram noi la control. Eram complet dezorientat. 
  
Şcoala Normală din Râmnicu Vâlcea funcţiona pe atunci în nişte clădiri închiriate de la „Popa Creţu”, cum am aflat că-l chema pe proprietar. Într-una, cu etaj şi demisol funcţionau clasele, iar în alta, bucătăria şi sala de mese. În clădirea dinspre stradă era administraţia şi cancelaria profesorală. La subsol erau depozitate lemnele, servind şi ca loc de refugiu pentru fumători şi chiulangii, dintre care niciodată nu am făcut parte. După instalare, tata m-a luat în oraş la atelierul de croitorie al evreului Iţic Fainman, care mi-a luat măsurile pentru a-mi lucra hainele de uniformă, din postav „ Trei peceţi”, pe care un ucenic al croitorului m-i le-a adus peste câteva zile la şcoală. Eram foarte mândru de uniformă, mai ales de manta. Hainele acestea însă nu le îmbrăcam zi de zi, ci numai cu diferite ocazii, pentru că în celelalte zile purtam hainele de acasă, făcute din dimie de tata care se pricepea şi la croitorie, nu numai la vopsitorie ci şi la prelucrarea dimiei de la piuă. Numai mantaua o luam peste ele, atunci când era nevoie. Ca încălţăminte, am purtat doi ani, ghete cu carâmb de postav înalt, lucrate de nea Mitrică al lui Şchiopu, cizmar cârpaci din sat de la noi, pentru surorile mele Aneta şi Antonica. Pentru că până atunci eu nu purtasem ghete ci opinci şi nu ştiam să le încalţ, tata, de frică cred să nu le iau invers, scrisese pe carâmbul interior un S pentru stângul şi un D pentru dreptul. Seara, la dormitor, trebuia să lăsăm ghetele afară, în faţa uşii. După câteva zile, unii dintre colegii mai mari, care observaseră ghetele de fată strecurate printre cele de băiat, spuneau râzând …„ bă, unul are ghete de fată „. Eu, care ştiam ale cui sunt, tăceam ruşinat şi când suna deşteptarea, eram primul care sărea din pat şi-mi luam ghetele, ascunzându-le carâmbul sub cracul pantalonilor. Bineînţeles, acest lucru a fost descoperit , dar după câteva zile cât am fost privit cu ironie, totul s-a uitat şi am fost lăsat în pace. 
  
Prima lecţie din clasa I de Normală am avut-o la limba română cu domnul profesor Dumitru Tomescu - Putna, pe care, am auzit de la cei mari, că era poreclit „ Căcău”, dar nu ştiau nici ei de ce. Ora a doua a fost cea de limba franceză cu domnul profesor preot Gheorghe Ionescu , care arătând cu degetul spunea în limba lui Dumas cum se zice la perete, fereastră, tablă etc, mişcându-şi bărbiţa grizonată, a la Mefisto. Dintre alţi profesori, mi-amintesc de preoţii Neculae Mardale, care preda religia şi domnul Constantin Bănescu care preda muzica. La prima lecţie de religie, am fost ascultaţi să vadă dacă ştim rugăciunile de intrare şi de ieşire din clasă, de aşezare la masă şi de după masă, Tatăl Nostru şi Împărate Ceresc. Pe vremea aceea, religia era un obiect de bază al şcolii şi rugăciunile trebuiau ştiute şi spuse cu diferite ocazii bine definite. Cei mai mari dintre noi, trebuiau să spună rugăciunea de așezare la masă și de ridicare de la masă, iar la debutul fiecărei zile de cursuri, de asemenea. Se obișnuia ca în șoaptă, să se rostească rugăciuni hilare în aceste momente. Unul dintre colegii mei, Gore Ioniță din Șirineasa, a fost pârât nu știu de care dintre noi, fiind gata să fie exmatriculat pentru că în glumă, a recitat în șoaptă spre amuzamentul celor care l-au auzit de la mesele din jur, și al celor care au aflat mai apoi, versurile cântate pe nas, popește, înainte de masă: 
  
,,Cartofii fierți în coajă, cu sossssss, 
  
Trec prin nădragi, până josssss,, 
  
iar după masă 
  
,,Mulțumescu-ți ție IIsuse Hristoaseeeee 
  
Că ne săturași cu oaseeeee,, 
  
Totul s-a terminat cu bine după ancheta domnului director Metaxa. Calitatea mâncarii de la cantină s-a schimbat radical după cercetarea făcută de acesta și adeverirea faptului că, bucătarul obișnuia să dijmuiască rațiile. 
  
Alți profesori care și-au lăsat amprenta în memoria mea, au fost: domnul Temistocle Bănescu, la istorie, un om mare la trup, mătăhălos chiar, cu ochii holbaţi de „bazedovian”, care ne băga în sperieţi când se răstea la noi, sau Mardale Popa, un omuleţ firav, blând, care era şi puţinel tare de urechi, tot timpul cerând să-i repetăm ce i-am spus, şi cerându-ne să-l privim în ochi când vorbeam cu el. Geografia ne-o preda domnul Ianis Iota , un macedonean bun şi blând, care ne explica şi ne preda lecţia stând pe catedră, cu cartea în faţă. La el, nimeni nu avea note mai mici de 6. Matematica ne-o preda domnul Enache Ionescu-de La Olt, cum se iscălea el, doctor în matematică la Sorbona, de la care n-am înţeles nimic şi nici n-am învăţat nimic. Când preda şi asta era foarte rar, demonstra toată ora la tablă, scriind şi ştergând, cu spatele la noi, fără să ne întrebe dacă am terminat de copiat sau dacă am înţeles ceva. Atât la oral cât şi în teză, eram notaţi numai cu 4, dar la sfârşitul anului eram promovaţi cu toţii cu medii peste 6, spre bucuria noastră. Cu el nu am asimilat nimic nici la geometrie, nici la algebră, cunoştinţele de aritmetică acumulate fiind bazate pe cele căpătate de la nea Nicu din clasele primare şi pe studiu şi exerciţiul individual. 
  
Cele mai plăcute lecţii şi implicit ore, erau cele făcute cu directorul şcolii Emelian Metaxa, lecţiile de naturale, zoologie şi anatomie. Foarte bine pregătit, domnul Metaxa era cam aspru şi nervos câteodată, dar înţelegător şi cu multă dragoste faţă de copii. El a făcut să rămân cu o mare dragoste faţă de studiu în general şi faţă de ştiinţele naturii în special. L-am întâlnit în vara anului 1946 la Caracal, când, după terminarea războiului, prin refugierea unor învăţători şi profesori din Basarabia, ministrul învăţământului de atunci, numit de comunişti, comunistul Ştefan Voitec, făcea repartizarea celor veniţi în judeţul Romanaţi. Fostul meu director şi profesor Emelian Metaxa nu mai avea nimic din prestanţa şi autoritatea care l-au caracterizat atâta timp cât a fost director al Şcolii Normale. Era acum un om oarecare, slab şi îmbătrânit, prost îmbrăcat, cu o privire speriată şi rătăcită parcă. Mulţi din foştii lui elevi care erau la Caracal în aceeaşi situaţie cu mentorul lor, s-au apropiat de el şi i-au sărutat respectuos mâna, sub privirile ironice şi întrebătoare ale celor care nu-l cunoşteau şi nu ştiau cine a fost. Atunci am aflat că a avut o mare deziluzie şi înfrângere. Păcat. A fost un adevărat dascăl! Soţia sa la care ţinea atât de mult, îl înşelase cât timp fusese el concentrat pe front la partea sedentară cu toate că era trecut de 50 de ani, îi vânduse casa din Râmnicu Vâlcea, iar el, acum, aproape pensionar şi bătrân, venise la nişte rude la Caracal, la care sta. Îşi încerca și domnia-sa norocul, sperând în ocuparea unui post de suplinitor la vreo şcoală din oraş. 
  
Alt profesor de care-mi aduc cu drag aminte din primele clase ale Şcolii Normale, este domnul Aristide Pârnea, profesorul de desen şi caligrafie, care avea un tic nervos, clipea mereu din ochi, parcă-ţi făcea mereu cu ochiul. De la el am deprins scrierea caligrafică, ordinea, exactitatea şi simţul de frumos. Când ne controla caietele de caligrafie sau lucrările la desen şi nu-i plăceau compoziţiile, clipind des din ochi le arunca, spunând cu un ton ironic : „cine a lucrat aici, măi, pisica ?” 
  
Educaţia fizică şi metodica ei o făceam cu domnul Ştefan Popescu, nea Fănică, cum îi plăcea lui să-i zicem când am trecut de clasa a V a şi eram aproape de absolvire, de, colegi în devenire. Nea Fănică era un profesor bătrân, de peste 55 de ani, aproape surd, handicap pe care căuta să-l ascundă cerându-ne să vorbim tare, „ că doar sunteţi tineri şi în vână”. Când timpul era frumos, şi bun „ de activităţi în aer liber”, organiza în curtea şcolii jocul nostru naţional -oina-, pe care căuta să-l învăţăm cât mai bine. Cei mai buni erau selecţionaţi în echipa şcolii care întâlnea într-un campionat şcolar celelalte echipe ale liceelor din oraş şi din Drăgăşani. Pe timp nefavorabil, pentru că nu aveam sală de sport, efectuam exerciţii de gimnastică ritmică în sala de clasă, exerciţii de braţe şi picioare, pe care le executam pe rând în faţa clasei, sau, în clasele mai mari, chiar construcții de piramide. Când se supăra, mai ales când ne vedea că vorbim între noi şi el nu înţelegea, striga „ Che vrai tu măi magarule”, lovindu-ne cu un baston din trestie pe care-l purta mereu sub braţ, ca ofiţerii englezi. Pentru aceasta, era poreclit, ,,Chevrai„ . 
  
În Normală, unul din obiectele de bază era - instrumentul- care la noi era vioara. Fără a şti să cânţi la un instrument, nu puteai fi absolvent de Normală. Aşa că, eu am ales vioara, un instrument care-mi plăcea foarte mult. Asta şi pentru faptul că de fiecare dată când era câte o sărbătoare sau duminica, pe poiana din faţa cârciumii noastre cântau lăutarii din Ştirbei în frunte cu vestitul Ilie Chirea, care distrau oamenii. Aşa-dar, lecţiile de vioară le făceam cu domnul Theodor (aşa cum îi plăcea să i se spună, neapărat cu h) Geantă, institutor, colaboratorul renumitului profesor de pedagogie Ion Nisipeanu, la întocmirea manualelor şcolare pentru clasele primare, a metodicilor de predare după metoda activă, precum şi la revista de pedagogie „Pentru inima copiilor”. El este tatăl violonistului, profesor universitar la Conservatorul bucureştean, Ionel Geantă 
  
În luna iunie 1924 am terminat cu bine clasa I a Şcolii Normale. Precis nu-mi aduc aminte cu ce medie, dar ştiu că am fost citat printre primii din clasă. Următoarele clase, a II a şi a III a, le-am făcut în acelaşi local, aproape cu aceiaşi profesori, cu deosebirea că la limba franceză, în locul preotului Tomescu a venit domnul Miltiade Ioanid, care a băgat spaima în noi. 
  
Din cauze necunoscute nouă, dormitorul pentru unii dintre elevi era la Ferma Agricolă a şcolii, ”Grădina„ cum obişnuiam noi să o numim, în nişte camere mici şi pardosite cu ciment, în care noaptea mai mult tremuram decât dormeam. Meditaţia obişnuită n-o mai făceam, deoarece timpul îl foloseam pentru deplasarea la şcoală, cale de câțiva km, zilnic. La ”Grădină„ lucram în orele de practică agricolă, iar vara, în vacanţă, prin rotaţie, în serii de câte două săptămâni, la culesul legumelor sau ale fructelor, precum şi la sera de flori. Erau zile de destindere şi de libertate, pline de farmecul adolescenţei, departe de ochii familiei. Fiind cel mai departe de Râmnicu Vâlcea, la peste 100 de kilometri, rămâneam la grădină în prima serie, apoi veneam în vacanţă, ori preferam ultima serie şi rămâneam la şcoală. 
  
Cu trecerea în clasele următoare, rândurile se răreau prin repetenţii, sau abandonuri, profesorii fiind foarte exigenţi. La sfârşitul clasei a III a, din cei 54 de admişi nu mai rămăsesem decât 33. 
  
Între anii 1924 şi 1927 s-a construit localul nou al şcolii, la ferma agricolă, - ”Grădina„, în satul Vlădeşti, la 3 – 4 km de oraş spre Olăneşti. Localul nou era impunător şi spaţios, cu două nivele, cu uzină electrică proprie şi dependinţele necesare şcolii şi internatului. La parter era bucătăria şi sălile de mese, la etajul I era cancelaria profesorală şi sălile de clasă şi meditaţii, iar la etajul al II lea erau dormitoarele. Localul a fost construit după planurile şi în antrepriza arhitectului Copetta, un constructor italian care a ridicat în oraş mai multe locaţii, care dăinuie şi astăzi şi impun prin stilul lor arhitectonic robust şi funcţional. După 1950, când Şcoala Normală din Râmnicu Vâlcea s-a desfiinţat, în localul ei a fost instalată o unitate militară, care şi astăzi ocupă aceeaşi clădire. 
  
La începutul clasei a IV a , în anul şcolar 1926 – 1927, ne-am mutat în localul nou, unde şi condiţiile de învăţătură şi de trai s-au schimbat în bine. Acum aveam săli de clasă şi de meditaţie spaţioase, încălzite suficient prin centrală proprie cu abur, dormitoare mai mici de 20 - 30 de paturi, sală de mese mare, care crea posibilitatea de a servi masa într-o singură serie, muşamalele de pe mesele de patru persoane fiind înlocuite cu feţe de masă din pânză în carouri mari albe şi roşii în alternanţă cu albe şi albastre,schimbate săptămânal, iar în locul vechii vesele de tablă, serveam mâncarea acum din farfurii grele „ de piatră„ cum le spuneau bucătăresele. 
  
Tot atunci ni s-a schimbat şi directorul, în locul domnului Emelian Metaxa venind Meh. Ghilerdea , care era şi profesor de pedagogie, luând locul domnului Ion Nisipeanu, transferat la Bucureşti. Prin plecarea domnului Nisipeanu care a făcut faimă şcolii, normala a pierdut foarte mult. Ion Nisipeanu, profesor de pedagogie şi practică pedagogică, era şi directorul Şcolii de Aplicaţie, care alături de Emelian Metaxa ca director al Şcolii Normale, au rămas în sufletele învăţătorilor care şi-au făcut studiile în timpul şi sub îndrumarea lor, ca nişte dascăli vrednici de urmat. 
  
Tot în clasa a IV a, am avut profesor de chimie pe domnul Ion Grecescu, un om impozant şi distant faţă de elevi. Tremuram de frică, fiind foarte exigent şi nepărtinitor. Notele luate la el, trecute în catalog, rar treceau de 4. Vorba lui preferată era „ nota una” sau „nota două la catalog”. 
  
La sfârşitul clasei a IV a , numărul nostru a scăzut din nou din cauza repetenţiilor celor care nu puteau ţine pasul cu exigenţele şcolii, astfel că la începutul clasei a V a, efectivul a fost completat cu 15 elevi de la liceu, care au dat examene de diferenţă pentru normală. Noii veniţi ne depăşeau pe noi, cei din normală încă din clasa I , în special la matematică şi limba franceză. Unii dintre aceştia, printre care-mi amintesc de Georgescu Ion de la Jiblea, s-au afirmat şi la ştiinţele pedagogice. Datorită poate şi acestui fapt, Neluțu a ocupat după absolvire şi câţiva ani de dăscălie, locuri de răspundere în ierarhia pedagogică, fiind numit Inspector general şi mai apoi director în Ministerul Învăţământului Public, iar în ultimii ani ministru plenipotenţiar la Ancara şi la Berna, de unde s-a pensionat în 1979. 
  
În clasa a V a am început practica pedagogică pe care o făceam la Şcoala de Aplicaţie care fiinţa pe lângă Şcoala Mixtă nr 4 , unde era director domnul Ioanide Beldiman. La clasele I şi a II a era institutor domnul Vasile Florescu iar la clasele a III a şi a IV a domnul Nicolae Marinescu – Paşoi. La Şcoala de aplicaţie făceam de serviciu prin rotaţie şi „ ţineam” lecţii curente asistate de institutori şi lecţii deschise de probă la care asista profesorul de pedagogie şi de specialitate, precum şi toţi elevii clasei a VI a de normală. La sfârşitul zilei de predare, aveau loc discuţii și analize cu caracter critic asupra prestaţiilor la lecţiile ținute. 
  
În acest ultim an al Normalei, ne-au venit profesori noi, mai tineri, în locul celor pensionați. La matematică,în locul lui Lucian Mănescu care înlocuise pe Enache de la Olt din clasele a IV a şi a V a, a venit domnul Manole Sfrancioc iar la limba franceză domnul Dimitrie Ionescu. Tot acum am avut ocazia să-l am profesor de desen pe viitorul portretist şi peisagist, pictorul Ion Musceleanu. Lecţiile teoretice şi practice, organizarea vieţii în internat cu un program rigid de tip cazarmă, toate bazate pe autoconducere, cu şefi de meditaţie din clasele mai mari care ne îndrumau şi ne supravegheau pregătirea pentru lecţii prin meditaţii obligatorii şi după masa de seară până la trecerea la programul de seară cu trecerea la dormitoare, apoi dimineaţa, înainte de începerea cursurilor, cu program de înviorare, spălător, aranjarea patului şi a ţinutei, deplasarea la sala de mese, toate orânduite după un orar strict măsurat la secundă, până la începerea cursurilor. ne-au deprins cu viaţa în comun, cu ordinea, punctualitatea, curăţenia, 
  
În oraş nu ieşeam decât cu „bilet de voie” şi numai pentru motive serioase. În zilele în care nu se ţineau cursuri, şi acestea erau destul de numeroase deoarece în afară de duminici şi de sărbătorile religioase de peste săptămână, zilele sfinţilor din calendarul ortodox înscrise cu cruce roşie, precum şi zilele cu rezonanţă naţional-patriotică ce se sărbătoreau cu mare fast, nu învăţam. În acele zile luam parte la manifestările organizate, mergând încolonaţi, „ cu frontul”. Mai întâi mergeam la baia oraşului, unde ne purificam trupurile prin baia de abur pe care am îndrăgit-o acum, apoi eram conduşi la biserică unde o parte din noi, care fusesem selecţionaţi de către profesorul de religie, cântam în corul bisericii. După ce se terminau festivităţile sau numai slujba bisericii, mergeam la masă, care cu această ocazie era „festivă” adică se serveau două feluri de mâncare dintre care una cu carne şi câte o gogoaşă, făcute de bucătăresele şcolii. După masă, mergeam la cinematograful care era în spatele Liceului Lahovary, după care serveam câte o prăjitură şi o bragă sau limonadă la cofetăria „ Grand Paris”, cei care doreau, în timp ce ceilalţi stăteau pe băncile de pe „Corso” adică străduţa de promenadă a protipendadei, de sub Cetăţuie, sorbind din ochi domnișoarele ieșite la plimbare, până ne strângeam şi încolonaţi plecam spre internat. Seara, după masă, asistam la şezătorile organizate prin rotaţie, pe clase, unde, după o conferinţă pe diferite teme, urmate de un program artistic pregătit de clasa respectivă. Programul artistic trebuia să fie cuprinzător, în acest sens fiind o mândrie pentru cei care aduceau ceva inedit. Corurile pe două şi chiar trei voci, recitările artistice, piese de teatru din dramaturgia română cu tentă istorică mai ales, dar şi comedii, muzică instrumentală şi vocală, dar şi exchibiţii gimnaste cum ar fi piramidele, erau gustate de toţi. După programul artistic, se organizau în curtea şcolii, ad-hoc, coruri cu conţinut patriotic şi hore populare, de se ridica praful în slăvile cerului. Acum, fiind proveniţi din diferitele zone folclorice ale Regatului, învăţam dansurile populare zonale, care, mai târziu trebuiau să stea la baza programelor cultural-artistice pe care trebuia să le pregătim la şcolile unde urma să funcţionăm ca învăţători. 
  
Deşi acum eram mai mari, 17 – 18 ani, viaţa de internat ne făcuse să fim disciplinaţi şi corecţi. În afară de mici incidente inerente vârstei, care se rezolvau de la sine sau fără mare răsunet, nu-mi amintesc să fi auzit sau văzut scandaluri, beții sau acte de huliganism. Eram colegi și respectul față de aproapele nostru prima. Mi-aduc aminte că, într-o zi, fiind în grădina de legume a şcolii cu Diaconescu Constantin de la Apele Vii, poreclit de toţi „ şarpele cu ochelari” sau„ biciclistu„ pentru că purta ochelari, ne-a văzut directorul Metaxa luând nişte mere crude dintr-un măr şi ne-a chemat la el. Fiind prea departe, nu ne-a cunoscut şi profitând de acest lucru, am rupt-o la fugă prin zăvoiul de pe malul râului Olăneşti. Văzând îndărătnicia noastră şi tentativa de a dispărea, a dat ordin să se tragă clopotul mare al şcolii. Şcoala avea un clopot ca de biserică, folosit în împrejurări de forţă majoră sau când trebuiau adunaţi elevii pentru anunţuri foarte importante şi stringente. Clopotul era aşezat în mijlocul curţii, pe terenul de adunare unde se făcea careul. Pentru că şcoala era izolată, având în spate dealurile Capelei îmbrăcate în păduri, în faţă zăvoiul iar de jur-împrejur grădina şcolii de câteva hectare, grădină în care „ ne pierdeam” ori de câte ori atunci când nu aveam ore, fie pentru a citi, fie ca să ne plimbăm. Fricoşi şi prevestind că ceva rău ne aştepta, la început n-am vrut să ascultăm chemarea clopotului şi am rămas ascunşi în zăvoi. Dar teama de a fi depistaţi dacă se face apelul general, ne-a făcut să ieşim din ascunzătoare şi spăşiţi ne-am prezentat şi noi printre cei din urmă. Atât după cum păşeam, sau poate după semnalmentele reţinute, Costică fiind mai înalt şi eu mai scund, am fost recunoscuţi imediat. Când ne-a văzut, directorul, ştiind că eram elevi buni şi disciplinaţi până în acel moment, sau socotind că fapta noastră nu era aşa de gravă, ne-a admonestat scoţând în evidenţă lipsa de curaj şi de responsabilitate de care am dat dovadă şi ne-a iertat, dar ruşinea care ne-a apăsat pe umeri mai multe zile, ne-a fost cea mai mare pedeapsă. 
  
În altă zi, fiind tot în grădină în apropierea unei fântâni cu ţeavă şi robinet care curgea într-un bazin, împreună cu alţi-câţiva colegi, am aşezat scândura de deasupra bazinului pe care se mergea până la robinet numai puţin agăţată de margine. Când soţia administratorului şcolii a venit să ia apă, a căzut în bazin care totuşi era potrivit de adânc, dar nu într-atât cât să te îneci, iar noi, ascunşi, făceam haz nemaipomenit. N-a fost prea greu să fim descoperiţi, doar eram de serviciu la grădină şi ni s-a scăzut nota la purtare cu un punct. Dacă până atunci am avut în cei cinci ani am avut numai 10 la purtare, acum, în ultimul an, am avut-o scăzută. Este o pată pe matricola mea. 
  
În septembrie 1928, în timpul bâlciului de Sfântul Ilie de la Râureni, am venit de acasă cu două săptămâni mai devreme de începerea cursurilor, pentru practica agricolă la grădina şcolii, ultima serie. Parcă simt şi acum mirosul de var şi de vopsea proaspătă care plutea în şcoala pregătită pentru începerea cursurilor. Când în grădină nu prea era de lucru în afară de culesul fructelor pentru care erau destui „cei mici „ noi, „ cei mari” , din clasa a VI a am plecat la bâlci. Acolo, plimbându-ne printre tarabele cu fel de fel de mărfuri strigate în gura mare de negustorii tarabagii, printre barăcile cu „ panorame” în faţa cărora pe scene improvizate, saltimbacii şi clovnii, îmbrăcaţi caraghios în haine ţipător colorate, fistichii, strigau prin pâlnii de gramofon transformate în goarne, reclamele spectacolelor, ne-am întâlnit cu domnul Victor Florescu, institutor la Şcoala de Aplicaţie care era şi secretarul şcolii. După ce ne-a întrebat „ce este măi, cu voi pe aici în timpul programului”, ne-a trimis la şcoală. Şi acest lucru am aflat mai târziu ,alături de întâmplarea cu scândura de la cișmea, a făcut să avem nota scăzută la purtare. 
  
Din trimestrul al III lea al clasei a VI a, am început pregătirile pentru examenul de diplomă. Pentru a ne prezenta bine la examen şi mai ales pentru obţinerea unei medii cât mai mari la „ diplomă” , medie care conta la ocuparea unui post în învăţământ, în anumite seri invitam în sala de meditaţie un învăţător pensionar, pe domnul Ilie Danielescu şi împreună rezolvam probleme de diferite tipuri. Pe lângă obiectele de studiu obligatorii la care trebuia să dăm examen, limba română scris şi oral, matematică şi pedagogie scris şi oral, trebuia să mai studiem şi o carte dintr-o listă de titluri și autori, stabilită de minister, carte care era o bază de discuţii libere între absolvenţi şi comisie. Pentru examenul normaliştilor din acel an, ministerul fixase și „ Eroii „ de Carllay , care îmi fusese anunţată după vacanţa de Paşti. De asemenea, trebuia să mai pregătesc o conferinţă populară pe care trebuia să o susţin şi o probă practică la alegere, o lecție din obiectele ciclului primar. 
  
Examenul a început pe la jumătatea lunii iunie, la şcoala noastră, unde au venit şi fetele de la Şcoala Normală de fete, având aceeaşi comisie, cu profesorul nostru de pedagogie şi directorul şcolii ca preşedinte de comisie. În urma susţinerii examenului de diplomă am fost declaraţi admişi şi absolvenţi 54 băieți și fete din cei peste 80 de aspiranți la titlul de dascăl. 
  
În zilele următoare, îmbarcaţi în două maşini am făcut o excursie la mânăstirile Bistriţa şi Horezu, apoi după o săptămână, alta la Curtea de Argeş, unde am văzut pentru prima dată mânăstirea ctitorită de Neagoe Basarab, construită de meşterul Manole, apoi Biserica Domnească cu mormintele lui Basarab Vodă, ruinele bisericii Sfânta Mioara, etc. Acestea au fost primele excursii pe care le-am făcut în afara traseului pe care-l urmam de la Dobriceni la Râmnicu Vâlcea şi înapoi, cu excepţia drumului la Craiova. 
  
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ 
  
Referinţă Bibliografică:
Mihai Petrescu / Mihai Petrescu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2636, Anul VIII, 20 martie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Mihai Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Petrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

VALIDARE ACCES CONFORM GDPR

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

TOP AUDIENȚĂ
POEZIE

TOP AUDIENȚĂ
SĂPTĂMÂNALĂ
POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!