Faimoşii codri de odinioară ai României sunt doar o amintire. Căci dacă pe-atunci codrul era frate cu românul, azi el este frate cu străinul, iar românul a ajuns să nu mai fie frate nici măcar cu fratele lui basarabean, bucovinean şi de mai departe (aşa numita diasporă).  

 

Şi altă dată românii au cunoscut vremuri de mare restrişte (de pildă sub călcâiul de fier al turcilor, muscalilor sau ungurilor, respectiv în timpul ori după războaiele pustiitoare purtate cu aceştia), dar niciodată până în prezent, nici măcar în timpul celor două conflagraţii mondiale, România n-a cunoscut un asemenea asalt al tâlharilor interni şi externi asupra bogăţiilor sale, asalt purtat ba cu ştiinţă, ba cu artă de către floarea cea vestită a pungaşilor planetari, dar întotdeauna cu socoteală, răbdare şi acte în regulă, până la definitiva sluţire a chipului său de ţară ospitalieră şi până la expatrierea multora dintre demnii ei fii, îngroziţi de această demenţială sarabandă a jafului şi corupţiei ridicate la rangul de politică de stat.  

 

Străinii cunosc prea bine rolul vital al pădurilor în crearea şi menţinerea echilibrului ecologic, un echilibru fără de care nici măcar nu poate fi imaginată complicata funcţionare a actualelor societăţi hiperindustrializate şi atât de poluate: purificarea aerului, fixarea solului (prevenirea alunecărilor de teren), filtrarea apei cu acest ideal filtru constituit din reţeaua complicată a rădăcinilor. Nu în ultimul rând, pâlcurile (perdelele) de păduri de la şes au un rol esenţial în procesul de menţinere a umidităţii solului şi aerului în perioadele de secetă, precum şi în procesul de apărare nu doar a culturilor, ci şi a localităţilor de vânturile puternice din toate anotimpurile, respectiv de furia zăpezilor viscolite.  

 

Unde mai punem la socoteală efectul odihnitor şi reconfortant al pădurilor pentru oameni şi pentru feluritele vieţuitoare cu păr şi pene care le populează, deci importantul rol ce le revine pădurilor în profitabila industrie a turismului...  

 

Toate astea sunt bine cunoscute şi apreciate cum se cuvine pe alte meleaguri, de pildă în ţările nordice şi apusene. Aici există legi pe cât de clare, pe atât de aspre privind protecţia pădurilor, iar cetăţenii înţeleg – pentru binele lor şi al generaţiilor viitoare – să le respecte cu sfinţenie şi în acest chip să-şi apere fondul forestier. Ba chiar să-l sporească prin campanii locale şi regionale de reîmpăduriri. Iar ecologiştii de pe aceste tărâmuri de basm pentru mulţi dintre români, au un asemenea cuvânt greu de spus la acest capitol (desigur, prin redutabilii lor reprezentanţi din organismele centrale şi locale), încât cetăţeanul responsabil şi disciplinat are nevoie de aprobări speciale pentru tăierea unui copac din propria grădină!  

 

Dar ce se întâmplă pe la noi este deodată un dezastru şi o ruşine: păduri întinse pe mii de hectare sunt rase de pe faţa pământului, copacii sunt mutilaţi fără milă, rumeguşul este deversat pe unde se nimereşte, de regulă pe malul râurilor, potrivit înrădăcinatei concepţii autohtone că apa primeşte şi suportă orice, astfel că şi la capitolul suprafeţe împădurite, România în chip firesc se situează la coada ţărilor din Uniunea Europeană.  

 

Drujbele şi gaterele lucrează pe rupte zi şi noapte, căci cei plătiţi să apere pădurile, ori sunt neputincioşi în faţa agresiunii tâlharilor mari şi mici (îndeosebi în faţa celor mari, cu ramificaţii ale nelegiuirii şi jafului până la grangurii în mâna cărora este pâinea şi cuţitul din această ţară), ori cel mai adesea se pun la dispoziţia răufăcătorilor, astfel rotunjindu-şi simţitor veniturile şi scăpând de răzbunările reţelelor mafiote.  

 

Colac peste pupăză, deşi toată lumea taie, foarte puţini sunt aceia care nu doar că se gândesc la necesitatea reîmpăduririlor, dar chiar efectuează reâmpăduriri pe suprafeţe atât de minuscule, încât nu va trece mult timp până ce vom ajunge să importăm lemn brut, că mobilă deja importăm. Iar la unele specii valoroase (de pildă stejarul) românii sunt atât de deficitari, încât le importă din ţări mai apropiate (Ucraina) sau mai depărtate.  

 

În clipa de faţă, străinii (chiar aceia care au păduri nesfârşite, cum ar fi suedezii sau ruşii) preferă să cumpere lemn şi cherestea din România, foarte rar mobilă, căci, cu mici excepţii (de pildă societatea Plimob din Sighetul Marmaţiei), industriaşii şi – mai ales – negustorii români vând lemnul în stare brută ori foarte sumar prelucrat, numai să înşface cât mai repede banii. După noi potopul!, iată lozinca-far călăuzitor pentru toţi aceşti tâlhari la drumul mare.  

 

De aceea, ce să ne mai mire calamităţile tot mai dese (ploi torenţiale, alunecări de teren, vijelii, întroieniri), care se abat pustiitor asupra românilor! Iar dacă nu se vor lua măsuri rapide pentru oprirea măcelului din păduri şi pentru reîmpăduriri, frecvenţa şi forţa calamităţilor va spori până la dispariţia completă a unor localităţi. Chiar municipiul Sighetul Marmaţiei, localitate aşezată între râuri, este „în vizorul” viitoarelor calamităţi, cauzate de posibila alunecare a dealurilor mărginaşe ori a celor despădurite în amonte.  

 

În România există mai multe soiuri de poliţii: rutieră, economică, comunitară, ecologică etc. De ce nu este şi poliţie silvică (forestieră)? Sau poate că există, dar încă n-am aflat să se afirme prin ceva (prinderea unora dintre cei mai temerari hoţi), necum prin curmarea în întregime a furtişagurilor la care sunt expuse sărmanele noastre păduri...  

 

N.B.Ruşine, stimabili angajaţi ai ocoalelor silvice, că, în pofida evidenţei, încă mai aveţi curajul să justificaţi dezastrul din păduri prin cantităţile de lemn care ajung pe foc pentru încălzirea locuinţelor. Păi dacă într-adevăr asta ar fi principala cauză (în mintea voastră şuie pesemne că singura), cum se explică faptul că în celălalt regim, când numărul consumatorilor de lemne era mult mai mare, că doar de-atunci s-au racordat la reţeaua de gaze naturale nenumărate localităţi cu mii şi zeci de mii de locuitori (Sighetul Marmaţiei este o dovadă în acest sens), totuşi alta era pe-atunci situaţia pădurilor şi a suprafeţelor împădurite din România?! Mai aflaţi că pentru încălzirea locuinţelor se foloseşte atât rumeguşul, cât şi deşeurile de la atelierele şi fabricile de prelucrare a lemnului, şi că din păduri, de regulă, se taie pentru foc, pe lângă crengi şi uscături, doar acei copaci scorburoşi care nu pot fi utilizaţi pentru ceva mai acătării.  

 

George PETROVAI  

Sighetul Marmaţiei  

martie 2013