FEREASTRĂ PENTRU SUFLETELE NOASTRE
Când soarele abia trecuse de prânz, iar noiembrie se legăna în hamacul cerului, savurând sfinţenia începutului postului Crăciunului, am trecut pragul porţii Mănăstirii Văleni din Sălătrucul Argeşului, nu înainte de a primi cuminecarea monahiei Eleodora Papuc, sareţa acestui locaş de cult a cărui candelă stă aprinsă de peste trei veacuri. E o răcoare blândă de mijloc de toamnă, însă liniştea locului îţi pătrunde prin fereastra sufletului, apropiindu-te de Dumnezeu. Vorba dămoală a măicuţei satreţe – venită aici, în 1989 – pare o rugăciune. Ne mărturiseşte istoria acestui aşezământ monahal, durat pe temelia de credinţă a unor creştini evlavioşi, la mijlocul secolului al XVII-lea, lângă poalele unui deal împădurit, în luminişul poienii de pe firul argintiu al pârâului Văleni, nu departe de apa Topologului.
„Prima biserică, aceea ce poartă hramul Sfânta Treime a fost construită din lemn, în înainte de 1665 de către Zosim schimonahul (Zaharia Grădişteanul). Până la războiul ruso-turc (1787-1792) a fost mănăstire de călugări. Fiind pustiită, Iosif I, episcopul cărturar al Argeşului mută după acest război pe cei câţiva călugări care mai rămăseseră la Mănăstirea Robaia, iar aici aduce călugăriţe de la diferite schituri desfiinţate: Prosia, Slătioara, Bocănita. În 1810, Dorotei, arhimandritul Mănăstirii Argeş, al cărui metoc era Schitul Văleni, extinde planul bisericii, adăugându-i o tindă. Prin grija stareţei Platonida, biserica refăcută a fost pictată (1826-1829).
În anii 1860, stareţa Mănăstirii a fost sora marelui om politic Ion Brătianu, care a intrat în cinul călugăresc sub numele de maica Maximilia.
A doua biserică, zidită pe acelaşi loc de către Arhiereul Ghenadie al II-lea al Argeşului, în anii 1883-1884, s-a şubrezit la cutremurul din 1940, prăbuşindu-se la 8 aprilie 1941. Pictura acestei biserici a fost făcută de Paraschivescu Belizarie [1]
A treia biserică, cea actuală, a fost ridicată, între 1941-1955, în continuarea altarului celei distruse în 1941, pe locul căruia sălăşluieşte, spre veşnică veghere, făclia unei candele”,îşi încheie povestirea maica Eleodora, pentru a ne lăsa o clipă de spovedanie, în faţa altarului. Împodobită cu pictură murală de către Andrei Răileanu şi Emil Ivănescu, în 1955, cu iconostas din lemn şi strane sculptate de către ieromonahul Antonie Ciobanu şi monahul Varlaam Surugiu, biserica este păstrătoarea unor mărturii ale artei şi culturii bisericeşti din secolele anterioare.
Chiliile celor 21 de călugăriţe reprezintă un model autentic al arhitecturii tradiţionale ţărăneşti. Măicuţele îngrijesc fiecare petec de pământ, curtea bisericii fiind un adevărat colţ de rai, ale cărui binefaceri pot fi doar trăite. Casa Stăreţiei, datând de pe vremea lui Zosim schimonahul este o construcţie impunătoare, pe două niveluri, cu pereţi exteriori din piatră şi cărămidă, iar cei interiori din grădele de nuiele, tavanele fiind consolidate cu bârne masive de stejar. Aici, schimonahul, a organizat, începând cu 1665, o şcoală de grămătici cu durata de 4 ani. Învăţământul fiind gratuit, iar preotul „Gheorghe ot Văleni”, originar din Transilvania, slujitor al acestui sfânt altar, se dovedea, prin a sa „Adunare de câteva istorii în stihuri”, un snesibil versificator preocupat de „deşertăciunea lumii”. Dincolo, peste alee, aproape de intrarea în complexul monahal, se află Casa Topârceanu. De ce se numeşte aşa ne spune maica stareţă: „George Topîrceanu s-a născut la 20 martie 1886, în Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, unde mama lui, Paraschiva, lucra ca ţesătoare de covoare. Această îndeletnicire a adus-o la Mănăstirea Văleni unde măicuţele de aici aveau ateliere de ţesătorie. Tatăl său, Ion Topîrceanu era cojocar de meserie. George a urmat, ultimele clase primare la Şuici (satul Văleni făcând parte atunci din această comună). Mama sa lucra la Mănăstirea Văleni ca ţesătoare de covoare.”
Aici, George Topîrceanu a compus primele versuri, în clasa a III-a şi apoi a chemat un coleg de clasă în spatele şcolii unde i-a citit câteva strofe dintr-o poezie. Aceasta se încheia cu versurile: „Hai cu toţii, fraţi români/ Să dăm năvală-n păgâni”. Colegul căruia îi recitase, îi spuse: „Ce-mi dai să nu te spun lu` domnu? (n.n. – domnul profesor)”. Reacţia poetului a fost promptă: „Două palme peste obraz”.
Atelierul de ţesătorie a reprezentat o autentică şcoală de industrie casnică în arta ţesutului, dar şi o importantă sursă de venituri pentru mănăstire.
Undeva, în stânga aleii ce duce către biserica principală, parcă odihnindu-se la subţioara vremii, se înalţă Biserica-bolniţă „Învierea lui Lazăr”, construită între 1884-1888, după planul arhitectului Niţă Popescu, cu pictura murală executată de renumitul zugrav Ilie Petrescu, împreună cu ilustrul său fiu, Costin Petrescu şi Nişă Poşoiu din Piteşti.
Lângă aleea principală, în faţa casei Topîrceanu e fântâna construită cu efortul fizic şi financiar al Înaltpreasfinţitului Calinic, arhiepiscopul Argeşului şi Muşcelului, în 1993, „când nu aveam nici apă, nici bani pentru a construi o fântână. Asta este o lucrare ce suspină de sfinţenie”, după zicerea monahiei Eleodora.
Am notat toate acestea mai întâi cu inima, apoi cu memoria. Le-am trăit vreme de două ceasuri şi am plecat mai curaţi cu o veşnicie. Şi poate că povestea Mănăstirii Văleni ar fi fost incompletă dacă stareţa Eleodora nu ne-ar fi lăsat o părticică din sufletul ei cu aromă de anafură. O părticică din sufletul ei, fereastră pentru sufletele noastre.
Notă.
[1]. Paraschivescu Belizarie – născut la Buzău în 1817 –, vestit în zugrăveli de biserici, maestru în mânuirea penelului a fost adus de Popa Niţă să picteze biserica Buna Vestire din Domneştii de Jos. S-a căsătorit aici, cu Safta Sultanii – primă soţie. Nu puţine sunt bisericile pictate de el: „Tâmpla de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, bisericile din Berevoieşti, Pietroşani, Nucşoara, Corbi, Flămânda din Câmpulung-Muşcel, Tigveni, Piteşti, Mănăstirea Văleni, Mănăstirea Stănişoara, Mănăstirea Frăsineni, Rudeni, Stroieşti, Zărneşti, Rudeni, Groşi ... .”, cum arată Petre Ionescu Muscel în „Revista istorică a comunei Domneşti”, nr. 2-4 din 1940/1941.
