Cu obrajii înbujoraşi şi plină de un îndemn de care nu-mi putea da seama de unde vine, m-am dus în atelierul profesorului meu de pictiură, artistul Vespasian Lungu unde preda elevilor din anul I de studiu noţiuni de perspectiva artei, cu rugămintea de a-mi asculta dorinţa. Cu vocea tremurândă şi emoţionată am început să-i vorbesc: - Domnule profesor, doresc nespus să fiu prezentă la spectacolul care va avea loc mâine seară la Teatrul Maria Filotti, la recitalul de pian al domnişoarei Odette, însă nu am bani pentru a-mi cumpăra bilet. Prefer să stau şi în picioare, numai să ascult recitalul de pian. Cu ochii lui mari şi limpezi ca lumina cerului, stănit de o sobrietate care-l caracteriza, m-a ascultat tăcut fără a mă întrerupe, spunându-mi la sfîrşit; dorinţa ta va fi îndeplinită fără nici o problemă dacă iubeşti atât de mult pianul ! Folosindu-mă de capacitatea mea de a-mi însuşi rapid elementele esenţiale când cineva îmi vorbeşte sau îmi explică ceva anume, în seara spectacolului mă aflam deja pe rândul unde erau invitaţii speciali. Nici mie nu-mi venea a crede asemena minune ! Era primul spectacol de muzică clasică la care luam parte . Orele potsprezece. Aplauzelor puternice ce veneau în ropote din întreaga sală, făcu ca acea cortină din catifea roşie cu broderie în motive florale, să se ridice treptat. În sufletul meu îşi făcu apariţia un sentiment cu o senzaţie nemaiîntâlnită. Deodată, ochilor mei le-a fost dat să vadă un decor fascinant; în mijlocul scenei, se afla un imens pian, gata să-şi înceapă misiunea. Ropotele de aplauze nu încetau... Apăru pe scenă o domnişoară minionă şi frumos aranjată. Auzind de ea, însă necunoscând-o personal, am întrebat persoana ce-mi era alături, cine este. Este Odette, maestru al pianului, adaugă cu bucurie şi uimire spre mine, doamna ce-mi era alături. A fost elevă a Şcolii Populare de Artă, încă de la înfiinţarea ei. Cred că pe atunci avea vreo patru anişori ! Ascultam ce-mi spune...deşi eu parcă mă simţeam împietrită de cele auzite. Doream să mai întreb ceva, însă am preferat să tac cu uimirea în suflet. După o plecăciune în faţa întregii săli plină până la refuz, stăpână pe ea, s-a aşezat în faţa pianului spre aşi începe concertul. O fustă brodată din catifea rosie ca macul şi o bluză din dantelă neagră, pe guleraşul căruia erau aplicate perluţe roşii, o arăta fermecătoare. Mi se părea atât de graţioasă, ca şi cum ar fi luat lecţii de balet. Micuţă de statură, rumenă-n obraji parcă-i citeai pe chip o veselie pală, sau uneori o tristeţe adâncă. Cu obrazul subţire, părul lung şi mătăsos, nasul puţin acvilin şi buzele cărnoase, îţi rămânea la suflet lumina ochilor ei de un albastru intens. Orice ar fi avut pe ea ca vestimntaşie, i se armoniza perfect cu trăsăturile corpului ei subţire cât şi al chipului său. Începu să atingă cu degetele clapele pianului, cocoloşindu-le parcă cu bunătatea inimii, pentru a găsi ceea ce avea de interpretat. Mi-am dat seama – deşi eu aveam vagi cunoştinţe în domeniul pianului – că acest instrument reprezintă pentru ea, totul . În faţa lui, mâinile îi începu să-i alunece pa clapele albe înşirate precum o dâră de calcar; acestea ascultând-o cu mare supunere. Totul se scurgea cu o precizie care ţinea aproape de magie spre toată naivitatea mea. Deodată, mâinile sale începu să danseze asupra clapelor, încât aveam senzaţia că este o nebunie sau o halucinaţie sonoră ! Era o melodie simplă şi vioaie. Nu ştiam de ce gândurile-mi zburau la ,, Baladă pentru Adeline ,, ! Îmi era mai uşor să-mi aduc aminte de cele două melodii interpretate, decât să-mi dau seama ce ar putea urma. Pe clapele pianului, mâinile ei dansau ca şi cum ai face o tură prin toate urcuşurile şi coborâşurile simţurilor. Mi-aduceam aminte de această melodie cuprinsă în programul ei, auzită cândva demult pentru prima dată şi care mi-a rămas la suflet. Când se întâmpla s-o reascult, mă podeau lacrimile de tristeţe. Niciodată nu mi-am putut explica acest sentiment straniu ! Finismul cu care a interpretat ultima lucrare din concertul său, Lullaby de Brahms, a definit-o printr-o explozie de aplauze din partea întregii săli. Lumea ridicată în picioare, striga cât se putea: bravo, bravo, bravo ! Concertul din acea seară, mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Publicul din sală, elevi, profesori şi prieteni din diferite colţuri din ţară, au aplaudat-o la scenă deschisă spre a mai interpreta ceva din repertoriul său. Vals de adio a lui Chopin şi Lullaby a lui Brahms, aţinut din nou sala în delir. Înainte de a părăsi scena, Odette - pianista, zeci de admiratori au urcat pe scenă spre ai oferi buchete de flori şi cadouri. Atunci l-am văzut urcând pe scenă pe Nicu, prietenul meu de copilărie. Ştiam că este la Bucureşti, fiindcă era student la arte plastice. M-am bucurat enorm că-i oferă un buchet de flori ! La coborârea de pe scenă, observându-mă, a venit să mă salute şi să întrebe de mi-a plăcut concertul... Sunt fericită, i-am adăugat eu cu bucurie. Un concert extraordinar ! -Tu, ai venit special ? -Normal, îmi răspunde el râzând cu zâmbetul lui fermecător. Suntem prieteni foarte buni, mă iubeşte, aşa este ea, iubeşte oamenii ! -Se vede Nicule dragă, este un mare artist ! Numai un spirit mare, poate iubi oamenii cu adevărat. -Asta este Odette: talentată, bună şi iertătoare, adaugă el plecând spre culise a o întâmpina.