CÂTĂ TRISTEŢE 

-tabletă- 

O, Evora, Evora, câtă tristeţe de fum în tonul tău, câte lagrimas negras! Bune pentru sufletul meu de catran, astăzi, ieri şi întotdeauna! 

Cabo Verde a dat, una din cele mai strălucite interprete de la morna, cântece triste, unduioase, melodioase, între fado şi tango argentinian.  

Îmi spală inima, sufletul, mă spală pe dinăuntru! 

Câtă frumuseţe, tot atâta înşelăciune! 

„Ustură dar trece” – spunea mama, când mă văitam că mă ustură sufletul. Nu. Această usturime nu trece. E mai rea ca tăietura de hârtie pe deget. E rea ca moartea. 

Până şi morticica ar fi mai blândă, mai caldă, mai îndurătoare. Şi ea s-ar milostivi şi ar lăsa-o mai moale cu secera. 

Cesaria, în care lume cânţi tu acum, după ce ai părăsit Arhipelagul Capului Verde? 

Ce fel de scenă şi ce fel de microfon te sprijină? 

Dar tu te sprijini de vocea ta guturală, tabacică, îmbibabă de wischy, dă-mi şi mie o drojdie, mi-ar prinde bine, măi fato, acum, când mi s-a albăstrit inima de fantasticele intemperii stelare. 

Unde eşti, desculţo? 

De-atâta umblet prin cer ţi s-au făcut tălpile butii. Ai băşicuţe pe inimă. 

Şi mie. De stat în casă. De stat degeaba. De stat în sine. 

Evora, Evora, Cesaria mea, cât dor mi-e de tine! De fumul urcând din trabuc, de tavernele pe unde-ai cântat cu cei mai iscusiţi negri. 

O să plec să te caut. Doar aşa se va linişti dorul meu care a funcţionat ireproşabil, încă dinainte de naştere. Dor de lumea aceea. Poate din pricina asta n-am vrut să mă nasc şi-n salonul de pe strada Dumitru Chicuş, au stat aplecaţi între picioarele mamei, o armată de medici! 

La morna – poveşti triste, poveşti cântate, plânse, suspinate, doine, balade. Cât de fragilă e viaţa. Şi noi cum ne mai frângem pentru o vorbă-n doi peri, pentru un gest, pentru chiar o intenţie, de parcă s-a sfârşit lumea.  

Şi tu, cu buzele tale cărnoase, podidite de cântece, precum de dumnezeire! 

29 mai 2012  

Ziua când iar mi-am îngropat sufletul 

CEZARINA ADAMESCU